Te-ai gandit vreodata ca este posibil ca felul in care iti cresti copilul sa fie consecinta felului in care tu insuti ai fost crescut de catre parintii tai? Ca mostenirea pe care ai primit-o te impiedica uneori sa reactionezi corect in fata provocarilor pe care le presupune parentajul sensibil? Si ca simpla constientizare a abuzului suferit in copilarie, te poate face un parinte mai bun?
Abuzul nu este neaparat de natura sexuala si nu inseamna intotdeauna batai cu cureaua. Abuzul poate fi mult mai subtil si este destul de probabil ca fiecare dintre noi sa fi fost, la un moment dat, victima unui abuz in copilarie. Descopera cum poti sa eviti perpetuarea abuzului din generatie in generatie, cum poti deveni un parinte mai bun, pentru a avea un copil mai fericit.
Denumita de unii sensibilitate si privita ca o slabiciune, empatia este cea care ne face sa fim sensibili la nevoile si sentimentele celor din jur. Care este adevarata valoare a empatiei in relatia parinte – copil?
Parintii, mamele in special, pur si simplu intuiesc instinctiv care sunt nevoile micutului lor, la un moment dat. Ele „simt” care e starea de spirit a acestuia, ii percep supararea sau frustrarea sau temerile ascunse si nerostite. Acest al saselea simt al parintilor nu este nimic altceva decat empatia, mai mult sau mai putin dezvoltata.
Psihoterapeutul elvetian Alice Miller afirma, referindu-se la abuzul impotriva copiilor, ca „Orice persoana care abuzeaza un copil a fost, la randul sau, traumatizata in copilarie. Nu exista nici o alta justificare a abuzului impotriva copilului, decat reprimarea suferintei traite de catre abuzatorul insusi”.
Si atunci, cum poate un copil sa depaseasca experientele traumatizante prin care a trecut, pentru a-i putea iubi pe copiii sai asa cum merita acestia? Nu cumva acesti copii sunt „programati” sa perpetueze acest ciclu al abuzului, furiei si instrainarii?
Psihoterapeutii au vezti bune: ciclul poate fi intrerupt! Unii dintre acesti fosti copii abuzati sunt capabili sa devina parinti minunati, care le ofera copiilor lor dragostea si respectul de care ei insisi nu au avut parte. Dar decizia lor de a le oferi copiilor „o viata mai buna decat au avut ei” este una complexa, care include doua etape distincte.
Intai, acesti parinti trebuie sa devina pe deplin constienti de faptul ca au fost, in copilarie, victimele unor abuzuri. Acest pas este cel mai dificil de realizat, deoarece experienta abuzului este atat de dureroasa pentru copil, incat amintirile sunt reprimate. De multe ori, ele raman ascunse in subconstient chiar si atunci cand ne dorim si avem nevoie sa le aducem la suprafata si, mai mult decat atat, suntem pregatiti sa le facem fata. Dr Miller explica acest fenomen prin aceea ca, in vremea copilariei, ni s-a explicat ca abuzurile la care am fost supusi nu erau decat pedepse justificate, pe deplin meritate din cauza rautatilor pe care le comiteam. Totusi, spune ea, este suficient ca in viata victimei sa fi existat un singur moment in care cineva i-a aratat dragoste neconditionata si respect, pentru ca ea sa devina constienta de cruzimea cu care este tratata si sa reuseasca sa i se impotriveasca pe viitor.
Din pacate, aceasta constientizare nu este suficienta pentru a intrerupe ciclul. Cel de-al doilea pas, indispensabil, este ca parintele, fosta victima abuzului, sa invete noi moduri de a relationa cu copilul sau. Provocarea este cu atat mai mare cu cat, in copilaria sa, parintele nu a trait niciodata experienta de a fi fost tratat cu demnitate si respect.
Cum pot fi aceste lucruri invatate?
Dr Elliott Barker, directorul Societatii Canadiene de Prevenire a abuzului impotriv copiilor, vede acest proces ca fiind alcatuit din 4 etape. Parcurgerea lor le permite parintilor sa creasca copii emotional sanatosi, indiferent cat de nesanatoasa au fost experientele propriei copilarii.
O experienta pozitiva a nasterii ar fi, dupa dumnealui, primul pas. Atunci cand amandoi parintii participa la nastere, experienta este evident una pozitiva, cu o mare incarcatura emotionala si ambii parinti se indragostesc de bebelusul lor de la prima vedere. Astfel, eforturile pe care le presupune ingrijirea bebelusului nu vor mai fi percepute ca eforturi, ci ca gesturi firesti.
Alaptarea prelungita este al doilea pas. El considera ca legatura care se formeaza intre mama si copil, daca acesta este alaptat pana la autointarcare, este una magica. Alaptarea prelungita ajuta la stabilirea unei relatii sanatoase de atasament mama-copil si contribuie la rezistenta acesteia, chiar de-a lungul perioadelor mai dificile, in care ar putea interveni fisuri care sa conduca la detasare si indisponibilitate afectiva din partea mamei.
Evitarea separarilor copilului de parinti. Pediatrul W. Sears considera ca singurele persoane care stiu cu adevarat sa raspunda cu dragoste nevoilor copilului sunt parintii acestuia. Daca parintii sunt adesea despartiti pentru ore in sir de copiii lor, micutii sunt privati de sprijinul pretios de care au nevoie. Bebelusii invata sa accepte absenta parintilor si se adapteaza senzatiei ca nevoile lor afective nu sunt pe deplin acoperite, dar asta se face cu pretul unei stime de sine scazute si a unei capacitati reduse de a avea incredere in oameni.
Citeste mai departe!
Pastrarea unei diferente de varsta optime intre copiii aceleiasi familii. Ingrijirea atenta a unui copil cu varsta mai mica de 3 ani implica un consum urias de energie din partea parintilor, iar o diferenta de varsta mai mica de 3 ani intre copiii aceleiasi familii face foarte dificil, spre imposibila, satisfacerea nevoilor afective ale ambilor copii.
Urmarea acestor 4 pasi are un efect spectaculos asupra intregii familii. Copilul invata sa iubeasca si sa aiba incredere in oameni, iar parintii se vindeca de traumele propriei copilarii. Stabilirea unei legaturi stranse de dragoste si incredere intre parinte si copil va rupe ciclul abuzului transmis din generatie in generatie. Un copil crescut astfel va simti cu toata fiinta sa ca este profund gresit sa ranesti o alta fiinta.
Din pacate, multi proaspeti parinti nu cunosc valoarea celor 4 etape mentionate mai sus.
Parintii care au fost victime ale abuzului in propria copilarie pot percepe ca dificila stabilirea unei legaturi stranse cu proprii copii. Pentru aceste situatii, dr Miller crede ca legea ar trebui sa isi spuna cuvantul si sa ii oblige pe parinti sa isi constientizeze trecutul.
In tarile scandinave legea interzice nu doar abuzul fizic si sexual, ci si „palmuta la fund” si abuzul psigic si afectiv. Eficienta acestor legi ramane subiect de dezbatere, dar dr Miller considera ca simpla lor existenta duce la ridicarea unor semne de intrebare in mintile acestor parinti, care poate vor fi astfel stimulati sa faca eforturi sa se schimbe prin autocunoastere.
Pentru ca parintii care perpetueaza abuzurile la care au fost ei insisi supusi, de cele mai multe ori nici nu sunt macar constienti de ceea ce fac. Ei nu urmaresc sa isi distruga copiii, ci actioneaza in singurul mod pe care il cunosc. De aceea, este important sa li se spuna ca exista si alte cai si sa fie sustinuti sa le descopere.
