De ce sunt copiii mici atât de neascultători? Ei bine, răspunsul dat de specialişti s-ar putea să te surprindă. Căci ei spun ca de cele mai multe ori, nu e vorba despre obrăznicie, ci despre un comportament absolut normal pentru vârsta şi etapa de dezvoltare in care se află micuţii. Nu are legătură nici nu stilul tău de educaţie, nici cu felul de a fi al copilului.
- Tantrumul e de fapt o criză de suprasolicitare
- Copilul nu deţine control asupra propriilor reacţii
- Demonstraţii de emoţii dramatice
- Nevoile fizice neîmplinite
- Nevoia înnăscută de a alerga şi de a se juca
- Copilul răspunde prompt emoţiilor tale
- Lipsa de constanta
Există o mulţime de momente în care copilul tău poate fi caracterizat ca obraznic de catre cei care nu îl cunosc, sau de persoanele care au prea putina experienţă cu această categorie de vârstă. Şi sunt zile in care spui NU de un milion de ori, in care redirecţionezi, distragi, modelezi, apelezi, în disperare de cauză la soluţia time-out-ului, şi te apuca disperarea, pentru că, imediat, copilul tău face exact ceea ce i-ai spus ca nu e bine să facă, iar tu te vezi pus in faţa perspectivei de a-i explica ÎNCĂ o data.
De ce sunt copiii mici atât de neascultători? Ei bine, răspunsul dat de specialişti s-ar putea să te surprindă. Căci ei spun ca de cele mai multe ori, nu e vorba despre obrăznicie, ci despre un comportament absolut normal pentru vârsta şi etapa de dezvoltare in care se află micuţii. Nu are legătură nici nu stilul tău de educaţie, nici cu felul de a fi al copilului.
Desigur, există şi momente în care discutăm pur şi simplu despre neascultare şi pozne. Totuşi, trebuie să reţii că pentru vârsta de 2-4 ani, mai frecvent e vorba despre altceva. Iată câteva exemple în care discutăm mai degraba despre alte cauze ale comportamentelor nedorite.
Tantrumul e de fapt o criză de suprasolicitare
Dacă te opreşti să te gândeşti la momentele în care copilul tău a făcut tantrumuri de speriat, vei ajunge probabil la concluzia că ele au avut loc în momente de suprasolicitare. O vizită la magazin dupa o zi petrecută la grădiniţă. Sau o cina pretenţioasă după o zi plină de comisioane şi de agitaţie. Sau un tantrum de coşmar după o zi pe care o credeai reuşită, petrecută la parcul de distracţii. De fapt, aceste tantrumuri sunt adesea cauzate de suprasolicitare, raspunsul firesc al sistemului nervos al copilului suprastimulat, care nu mai reuşeşte să le permită să îşi gestioneze emoţiile.
Trăim într-o lume a vitezei, cu ecrane şi sunete puternice peste tot, pline de locuri aglomerate. Chiar în postura de adulţi, ne simţim de multe ori grăbiţi şi copleşiţi. Iar pentru copii, senzaţiile sunt cu atât mai intense. Îi poţi ajuta planificând cu atenţie programul zilei, oferindu-le pauze ori de câte ori au nevoie ţi încercând să păstrezi mereu o soluţie de urgenţă, o rezervă, un mod de evadare dintr-o situaţie solicitantă, până la calmarea lucrurilor.
Uneori copilul nu deţine control asupra propriilor reacţii
Tocmai i-ai spus să nu arunce mingea, şi el ce face? O aruncă. Îi ceri să nu mai sară pe canapea şi, desigur că exact asta se apucă. Este adevărat că trebuie să impui limite şi reguli de siguranţă, dar la fel de real este şi că la vârste mici, copiii nu au un prea bun autocontrol.
Nu mereu când nu te ascultă, este vorba despre sfidare. Uneori, pur şi simplu nu îşi pot controla impulsul de a arunca mingea aia, de a ţopăi sau de a înşfăca fursecul. De ce? Pentru ca pur şi simplu creierul lor nu e destul de matur. Zonele din creier care sunt responsabile cu autocontrolul nu sunt mature la naştere, ele se dezvoltă treptat până la sfârşitul adolescenţei.
Cei mai mulţi părinţi se aşteaptă ca un copil de 3 ani să fie capabil să reziste imboldului de a face ceva care îi e interzis. Totuşi, cercetările deonstrează că majoritatea micuţilor nu sunt capabili sa managerieze aceste pornniri decât undeva după vârsta de 4 ani. Asta nu înseamnă că regulile tale vor fi ignorate până mult mai târziu, ci doar că trebuie să rămâi constantă, dar să ai aşteptări realiste.
Demonstraţii de emoţii dramatice
Încetează, e un amarât de biscuite, are exact acelaşi gust şi dacă e rupt. Îţi sună cunoscut? Copiii mici pot avea manifestări pline de dramatism atunci când sunt copleşiţi de emoţii. Uneori e uşor să le confunzi cu ceea ce părinţii noştri denumeau copil râzgâiat. Poţi fi tentat să crezi că nu fac decât să manipuleze, să caute atenţie, să fie sclifosiţi sau chiar răutăcioşi sau nerecunoscători.
Şi deşi e adevărat că micuţii sunt maeştri la comportamente nepotrivite, atunci când e vorba despre emoţii, nu fac decât să încerce să le desluşească şi să şi le exprime cât mai coerent. Când noi, ca adulţi, mergem la restaurant şi comandăm, iar ospătarul ne aduce cu totul altceva, suntem oarecum frustraţi. Ne tăvălim pe jos şi aruncam cu farfuriile de pereţi? Nu, pentru că am învăţat să ne ajustăm răspunsul la intensitatea emoţiilor şi gravitatea faptelor.
Micuţii nu ştiu încă să facă asta. Abia învaţă să comunice folosind limbajul verbal, iar noi ne aşteptăm să îşi descrie sentimentele. Este pur şi simplu imposibil. Iar când văd că nu sunt capabili să se facă înţeleşi de către adult, frustrarea creşte exponenţial, iar dramatismul manifestărilor, odata cu ea.
Nevoile fizice neîmplinite
Gândeşte-te câteva clipe la felul în care te simţi atunci când nevoile tale de bază sunt neîndeplinite: când eşti flămândă, obosită, însetată. Dacă noi, ca adulţi, ne pierdem răbdarea atunci când suntem nemâncaţi sau obosiţi, îţi închipui cât de greu este pentru un copil?
Nu ar trebui să trecem cu vederea comportamentele neadecvate de tipul loviturilor, muşcăturilor şi aşa mai departe. Totuşi, trebuie să avem aşteptări realiste de la un copil mic, flămând sau obosit. De asemenea, este de datoria adultului să se asigure că nu se ajunge în astfel de situaţii limită.
Nevoia înnăscută de a alerga şi de a se juca
Nu există nici o provocare mai mare pentru un părinte, decât aceea de a determina copilul de 3 ani să stea într-un loc sau să fie un pic serios. Atunci când e a zecea oară când, în timpul mesei, îl rogi să stea potolit, e uşor să rămâi cu senzaţia că pur şi simplu te sfidează.
Mintea şi corpul oricărui copil sunt în continuă dezvoltare. Chiar şi atunci când îşi doresc să îţi asculte indicaţiile, corpul şi mintea le spune să se mişte. De ce? Pentru că este singurul mod în care muşchii şi coordonarea îşi pot continua dezvoltarea. Nevoia lor de a se juca este înnăscută şi esenţială pentru o dezvoltare completă din punct de vedere cognitiv.
Trăim într-o perioadă cu zile lungi şi foarte încărcate, şi de multe ori ne dorim ca şi micuţii noştri să se conformeze şi să fie cuminţi şi serioşi. Toţi copiii sunt capabili să stea liniştiţi pentru scurte perioade de timp, dar tu trebuie să ai în vedere că dacă nu le oferi destul timp în care să se joace liber, nu te poţi supăra pe ei, sau să îi cataloghezi ca fiind obraznici.
Copilul răspunde prompt emoţiilor tale
Dacă ai avut o zi lungă şi obositoare, în care nu ai apucat să îţi tragi sufletul, dacă eşti nervoasă si stresată, copilul tău îţi preia imediat starea. Ar fi minunat dacă ar observa că nu suntem în cea mai bună dispoziţie şi ne-ar oferi ocazia să ne repliem, dar din păcate lucrurile nu funcţionează aşa.
Copiii imită comportamente, şi chiar dacă tu faci faţă cu brio stresului, el poate avea totuşi un impact remarcabil asupra copilului. Ca să folosim o figură de stil, emoţiile sunt contagioase la aceasta vârstă. Asta nu înseamnă că trebuie să le ascundem de copii, ci mai degrabă că trebuie să le folosim ca pe o bună oportunitate de a-i învăţa cum să le facă faţă. Şi, poate mai important, trebuie să fim în stare sî ne amintim asta exact atunci când copiii se poarta mai urât.
Lipsa de constanţă
Glumim adesea despre cât de bine era pe vremea când noi înşine eram copii, dar uităm ce dificil era să nu avem control asupra propriilor dorinţe. Copiii nu au ocazia să aleagă ce mănâncă, la ce oră se culcă, sau dacă doresc să meargă până la magazin să îşi cumpere ceva bun, la finalul unei zile proaste.
Le putem uşura vieţile permiţându-le să facă propriile alegeri de tipul legumei pe care o doresc ca garnitura la cină, dar atunci când această variantă nu este posibilă, e de mare ajutor să fim constanţi. Desigur, nici asta nu e posibil chiar în orice situaţie. Atunci, răspunsul lor nu este o dovadă de obrăznicie, ci mai degrabă o manifestare a frustrării.
Să ai de-a face cu avalanşa de emoţii a unui copil mic poate fi epuizant, iar zilele proaste par uneori să nu se mai sfârşească. Totuşi, atunci când părinţii au aşteptări realiste, putem face lucrurile mai simple atât pentru noi, cât şi pentru ei.
