Din clipa în care întrebările despre colici sau despre dinți par să se fi epuizat, o altă curiozitate pare să pună stăpânire pe rude, prieteni și vecini: Și, de-acum merge singur, nu?
Anastasia a început să meargă de-a bușilea pe la 7 luni și avea o viteză prin casă, de mă scotea din zona de confort. Întorceam capul 2 secunde și deja dispărea din raza mea vizuală. Nu a durat mult până să se ridice în picioare ținându-se de mobilă, ca să ajungă pe la ce o interesa. Făcea câțiva pași astfel, dacă ceva îi capta interesul. Dar când chiar se grăbea să ajungă undeva, pac! înapoi în 4 labe, cum avea ea viteză. Ce să o motiveze să meargă devreme în picioare, dacă mersul de-a bușilea îi îndeplinea nevoile și era și sigur?
Unii bebeluși sunt interesați de mersul biped și reușesc să facă asta înainte de vârsta de 1 an. Alții găsesc alte moduri eficiente de deplasare și sunt mulțumiți astfel. În sfârșit, unii micuți sunt mai timizi și au nevoie de mai multă siguranță și, deși sunt perfect capabili să meargă singuri, nu sunt dispuși să dea drumul mâinii adultului. Rolul de părinte este unul dificil, plin de emoții și de nesiguranță. Mamele au nevoie de înțelegere, încurajare și susținere, nu de surse suplimentare de stres. Prin urmare, iată ce întrebări să eviți când vine vorba despre mersul bebelușilor.
#1 Cum, nu merge încă?
E o întrebare pe care mamele o aud de câteva ori pe zi. Mai mult decât atât, e o întrebare retorică, ce nu așteaptă cu adevărat un răspuns, ci doar exprimă mirare și o falsă îngrijorare a interlocutorului. Falsă, pentru că adevărata îngrijorare se naște în sufletul mamei care începe să creadă că ceva e în neregulă, totuși, cu copilul ei, dacă nu merge încă.
Auzeam asta de atâtea ori pe zi, încât am început să mă gândesc că poate pediatrul nu e cel mai competent, poate copilul are o întârziere în dezvoltare sau o altă problemă, și eu stau liniștită, ca o mamă ignorantă și dezinteresată, și mă bazez pe spusele unui singur medic, în loc să cer mai multe păreri! Dacă îl vezi pe bebe să merge de-a bușilea, mult mai inspirat ar fi să remarci: Oau, ce viteză are! Până la urmă, deocamdată, e mai important că bebe se deplasează singur, nu neapărat cum face asta.
Citește și despre: Cum îl încurajezi pe bebe să înceapă să meargă singur – Există 8 etape ale învățării mersului la bebeluși
#2 Ce-are la genunchi? O eczemă?
Nu. genunchii lui aproape că au bătături de la cât merge de-a bușilea. Nu poți să îl ții cu forța numai în brațe sau numai în cărucior, chiar dacă sunteți afară. Așa că merge de-a bușilea pe unde îl poartă curiozitatea, și uneori se mai și lovește. Nu pare să îi pese prea mult, deoarece dorința lui de a descoperi lumea este mai mare decât disconfortul.
În loc să se repeadă cu sfaturi despre cum se tratează dermatita – sfaturi nesolicitate, de altfel – oamenii ar putea să constate cât de drăgălaș e bebe, dacă tot simt nevoia să spuna ceva.
#3 Dar dă semne că o să se pornească în curând, nu?
La această întrebare nu pot să răspund decât sincer: Nu știu! Merge prin casă ținându-se de mobilă, merge peste tot dacă mă ține de mână, dar nu, nu a făcut acel prim pas singur. Probabil că toate acestea sunt semne că e pregătit și că nu mai e mult de așteptat, dar cum nu pot prevedea viitorul, nu pot să spun cât de curând va merge singur.
Oamenii erau atât de insistenți, inclusiv străini de pe stradă, oameni fără copii! Nu știu de ce e toată lumea atât de grăbită sau de ce e atât de important pentru ei, primul pas al copilului meu! Nu știu de ce e nevoie de atâta insistență.
#4 E așa de mare, încă merge de-a bușilea?!
Da, e mare. Da, merge de-a bușilea. Și tocmai pentru că e atât de mare, merge de-a bușilea, pentru că eu nu mai pot să îl car peste tot, iar el e curios să descopere lumea. În curând, voi alerga după el ca să nu sară în stradă și să nu se îndepărteze prea mult în parc.
În loc să observe, în mod critic, că cel mic merge încă de-a bușilea, oamenii ar putea să observe ce brațe conturate am. M-aș simți mult mai bine și aș avea și sfaturi despre cum să ajungă la același rezultat: pot încerca să îl țină pe bebe în brațe timp de o oră, 3 – 4 zile pe săptămână!
#5 Vai, dar al meu merge de la 9 luni! Ai fost la ortoped?
Sau de la 8. Sau de la 5. De fapt, când s-a născut, a mers singur de la masa de naștere până la neonatolog.
E foarte interesant să afli despre progresele altor bebeluși și e de înțeles cum mamele simt nevoia sa ne împărtășească. Dar asta se poate face și fără veșnicele comparații dintre copii, care nu ajută pe nimeni să se simtă mai bine.
Uneori, am nevoie doar să mă plâng, fără să aștept un răspuns sau o soluție. Alteori nici măcar nu spun eu nimic, când câte o mamă perfectă din parc devine convinsă că am o problemă care trebuie neapărat rezolvată, și vine să mă ajute cu informații de genul Aaaaa, dar al meu demult face nu știu ce, ce al tău nu face încă. Pe bune? Cui îi e de folos? Era un concurs și nu am aflat?
#6 Credeam că băieții merg mai devreme, ce a spus doctorul?
Mda, așa am auzit și eu pe la alți părinți. Dar se pare că băiatul meu are nevoie de mai mult timp, mai multă răbdare și mai multă încredere în sine, înainte de a porni la drum. Cred că așa e el, că a și așteptat până în ultimul moment ca să vină pe lume, deci probabil că nu e foarte grăbit. Nici eu nu am mers decât după vârsta de 1 an, din ce spune mama. Așa că poate e și ceva care ține de bagajul genetic, cine știe? Și oricum, fiecare copil e diferit, e unic în felul său. Nu-i așa?
#7 Pe al meu l-am dus la kineto și asta a fost de mare ajutor, te-ai gândit să încerci?
E îmbucurător că alte mame au găsit soluții pentru a remedia…. poate alte probleme? E mare lucru că un copil a avut de câștigat în urma demersului părinților. E posibil ca și părintele în cauză să decidă să apeleze la ajutorul unui kinetoterapeut. La fel cum e posibil să o fi făcut deja. Sau să îi fi spus medicul că progresele în ceea ce privește mersul sunt un indicator suficient că bebelușul e perfect sănătos. Sau poate că mama nu își permite costurile kinetoterapiei în privat.
Citește și despre: Când bebelușul a crescut – 10 moduri în care ți se schimbă viața. Din nou!
Dacă mă gândesc bine, în primul an de viață al fetei, nimeni nu mi-a spus, nici măcar o singură dată, că sunt o mamă bună. Sau că fac o treabă bună. Sau că sunt o mamă destul de bună pentru copilul meu.
În schimb, am primit o mulțime de sfaturi nesolicitate și de întrebări de la oameni care nu știau nimic despre mine, care m-au făcut să mă simt incompetentă, neinformată, nepăsătoare sau neglijentă. Din acest punct de vedere, primul meu an ca mamă a fost tare dificil.
Citește și despre: 4 lucruri pe care NU ar trebui să le faci niciodată în fața bebelușului
O vorbă de apreciere poate aduce mult mai mult bine în jurul său decât critica implicită sau explicită. Alege-ți cu grijă vorbele și dă dovadă de puțină empatie de câte ori vorbești cu o altă mamică. Încearcă să te pui în locul ei și să vezi cum te-ai simți dacă ai auzi fix aceleași lucruri de la altcineva.
Citește și despre: Nu cred că îți poți imagina ce înseamnă, cu adevărat, sacrificiul până nu devii MAMĂ
