Ne îngrozesc poveștile sosite pe adresa site-ului de la femeile care au devenit mămici. Calvarul nașterii în spitalele din România, doctori nu doar fără empatie, dar și fără pregătire medicală, plini de ură, care nu oferă niciun sprijin femeilor aflate în prag de naștere… Citești și te crucești! Astăzi o lăsăm pe Mirela să-ți povestească cum a decurs nașterea micuței Sofia, care a suferit de sindromul aspirației de meconiu la naștere. În curând, Sofia va împlini un anișor. Clubul Bebelușilor îi dorește multă sănătate și fericire! La mulți ani, Sofi!
Eu am avut un travaliu de 14 ore, de la ora nouă dimineața până la ora 23.
Totul a început ușor, dura câteva secunde durerea, iar pe măsură ce timpul trecea se amplificau durerile. Care au ajuns în scurt timp atât de intense încât m-au făcut să-mi smulg părul din cap de durere. Multe femei spun că nașterea pe cale naturală este „floare la ureche“. Eu nu am născut natural, dar am experimentat travaliul, iar acest lucru mi-a fost suficient. Mie chiar și femeile din familie mi-au spus că nașterea este foarte ușoară. Ascultându-le poveștile, m-am decis încă de când eram însărcinată: VOI NAȘTE PE CALE NATURALĂ!
Travaliul ar trebui să fie sinonim pentru durere…
Nu vreau să sperii viitoarele mame, dar din punctul meu de vedere, în acele ore în care am stat în travaliu, parcă mi-am văzut moartea cu ochii. Mi se rupe sufletul când mă gândesc la acele femei care stau zile întregi în travaliu. Pentru că acum știu prin ce trec toate femeile acelea… Nu pot spune nimic altceva decât că sunt niște luptătoare, iar dacă trec prin asemenea chin… pot trece prin absolut orice!
Și așa am gândit până în ultimele două luni de sarcină, când am decis împreună cu medicul că nu voi putea naște niciodată pe cale naturală, deoarece eu abia rezistam la un control ginecologic. Neavând alte nașteri și nici avorturi sau pierderi de sarcină (Îi mulțumesc Celui de sus pentru asta!), nu am trecut atât de des pe la medicul ginecolog, aceasta fiind prima mea sarcină.
Însă, din păcate, doctorul cu care planificasem nașterea prin cezariană, același care îmi monitorizase cele 9 luni de sarcină, nu a crezut că am intrat în travaliu și nici nu a vrut să vină la spital să mă ajute să nasc. Iar eu am rămas să nasc cu doctorii care erau de gardă.
Așa că m-am procopsit cu două doctorițe, una era extrem de drăguță și de empatică, iar cealaltă, o femeie care refuza sub orice fel nașterea prin cezariana pe tura ei. Era de părere că scopul femeilor pe pământ era acela de a suferi, iar despre cele care nu nasc natural spunea că „acelea nu sunt mame“.
Lipsa totală de comunicare din partea cadrelor medicale.
La ora 23, după ore lungi de travaliu, o asistentă a venit în salon, m-a îmbrăcat în faimoasa pijama pentru naștere și m-a condus către sala de nașteri. Lipsa totală de comunicare. Nu mi s-a spus unde mă duce, nici ce urmează să mi se facă, absolut nimic. Nici lacrimile nu le-au înduplecat inimile.
Când am ajuns în sala unde erau doctorițele, am crezut ca am intrat într-un bar. Le mai lipseau doar berile în mână, în rest aveau de toate – semințe, suc – plus fețele acelea, pe care nu le voi uita niciodată… A, și limbajul, Doamne, ce urât mi-au vorbit! Păreau niște vagaboande care spărgeau semințe în fața unei scări de bloc, nu doctorițe care ar trebui să emane căldură și empatie față de o femei însărcinată! Mi-au spus că nu merit să fiu mamă, au râs de mine pentru că am încercat să le cumpăr bunătatea cu bani pe care îi aveam la mine, apoi mi-au spus că sunt nebună dacă îmi închipui că, cu anemia pe care o am, mă va opera cineva.
„Da’ de ce, mă, mi-o aduserăți mie pe asta aici, pe masa de operație? Ca să-mi moara?!“
Am ajuns pe masa de operație și mi s-a făcut anestezia în coloană. Am avut noroc de o doamnă anestezist cu o mână foarte „ușoară“, abia dacă am simțit înțepătura. În jurul meu, asistentele și doctorițele erau agitate și nervoase, iar lucrul acesta mă agita și pe mine. Încercam să mă liniștesc singură, gândindu-mă că nu mai e mult și îmi voi ține în brațe copilul.
— „Da’ de ce, mă, mi-o aduserăți mie pe asta aici, pe masa de operație? Ca să-mi moară?!“ am auzit-o pe una dintre doctorița la un moment dat. Am închis ochii și m-am rugat la Dumnezeu ca în cazul în care vrea să mă ia lângă El să mă ia, dar fata mea să vina pe lume sănătoasă.
„Nu i-o arătați, că nu merită s-o vadă!“
„În timpul operației nu simți nimic“ – asta e un alt neadevăr. Așa știam de la celelalte mămici care trecuseră prin cezariană cu anestezie în coloană. Din păcate, adevărul este altul. În timpul operației simți tot – simți cum te taie, simți cum te coase, cum trage din tine, cum se împing în tine – nu simți durerea așa cum se simte ea, dar de simțit, simți tot. Ca o presiune a unei greutăți peste burta ta oricum dureroasă, pe organele chircite de sarcină, pe creierul care amplifică toate durerile…
Anestezista mea tot încerca să mă ajute să mă calmez, mai ales că în jur aparatele care mă monitorizau o luaseră razna, bipăiau toate de parcă eram în sediul pompierilor și se dăduse alarma. Însă doctorița cea rea îmi reproșa în gura mare ba că de ce am ales să nasc prin cezariană cu așa mare anemie cum aveam, ba că toate femeile știu să se culce și să facă copii, dar sunt mame proaste. N-a mai zis nimic când anestezista a rugat-o să înceteze pentru că inima mea făcea aparatele să explodeze.
După ce am oferit bani tuturor celor 7 asistente care roiau în sala de operație pe lângă mine, au început să îmi arate puțină empatie. Îmi doream să aibă grijă de fata mea. Eram la prima naștere, mi-era teamă, nici măcar nu știam cine era doctorul de la neonatologie, cine se va ocupa de copilul meu. Eram într-o agitație și o nebunie totală.
Când mi-am auzit copilul scos din burtică țipând din toți plămânii am fost cea mai bucuroasă femeie din lume. Mai târziu am aflat că fetița înghițise lichid amniotic cu meconiu, iar asta i-ar fi putut fi fatal, atât ei, cât și mie, dacă acesta ar fi ajuns în plămânii mei. Am avut o șansă la viață, astăzi așa cred!
INFO Clubul Bebelușilor: Sindromul de aspirație de meconiu se întâmplă rar, la 2% din nașteri.
Eliminarea meconiului în lichidul amniotic este de obicei rezultatul unei hipoxii și/sau a unei suferințe fetale in utero. Cauzele sunt circulația sanguină deficitară la făt, anumite probleme placentare, ocluziunea cordonului ombilical, iar unii medici spun că ar mai putea fi vorba și de presiunea exercitată asupra capului în timpul nașterii. Riscurile și complicațiile pot apărea atât la mamă, cât și la făt.
Asistentele au dorit să mi-o arate, dar doctorița a țipat la ele spunându-le:
— „Nu i-o arătați, că nu merită s-o vadă!“
Nu voi uita niciodată acele cuvinte… În momentul acela mi-au dat lacrimile, iar sufletul meu a fost distrus…
Prima noapte după operație a fost cumplită
Când efectul anesteziei a trecut, au apărut dureri incredibile. Nu se compară cu durerile travaliului, doar că ești epuizată după travaliu și după naștere. Asistenta dormea pe patul de lângă mine și cum auzea aparatele, se ridica și îmi oferea ajutor.
A doua zi, m-au dus într-un salon în care eram singură. Abia mă puteam mișca în pat, mă durea extrem de rău operația, dar asistenta a venit la mine și mi-a zis „Astăzi ne ridicăm“. Apoi m-a apucat de mâini și m-a ridicat în picioare. Mi-am zis că dacă n-am murit la operație, acum sigur mor, atât de tare mă durea tot corpul. Mă simțeam ca un bebeluș care învață să meargă, să mănânce, să bea apă… Mă simțeam neajutorată…
Dar, dacă tot mă ridicasem în picioare, am plecat condusă de inimă să-mi găsesc fata prin spital. Nu știam absolut nimic de ea, iar în ciuda insistențelor mele de a afla cum se simte copilul meu, mă loveam de fiecare dată de un refuz de a-mi răspunde la întrebare. Tu ce ai fi făcut în locul meu? Nu ai fi încercat să o găsești?
Eu așa am făcut. Am început să merg singură, pași mici, dar siguri pe holul spitalului, cu sonda în mâna dreaptă, iar cu stânga ținându-mă de pereți. Mă rugam la Dumnezeu ca nu cumva să leșin și să mi se întâmple ceva… La capătul holului, am dat nas în nas cu o asistentă pe care, implorând-o cu ochii în lacrimi să-mi arate fata, mi-a făcut semn să tac și m-a dus la salonul unde stăteau bebelușii. Și, din ușă, mi-a arătat-o pe Sofia. Am început să plâng de bucurie! Sofia, minunea mea, era bine. E și acum, la aproape 1 an. Aceasta este povestea mea de naștere de la Maternitatea din Drobeta Turnu Severin.
