Raluca și-a dorit foarte mult să împărtășească cu voi povestea nașterilor ei. Ea este astăzi mămica unui băiețel-înger care locuiește în Ceruri și a doi copilași minunați pe Pământ. „Astăzi, când vă scriu, țin în brațe a treia mea minune, un băiețel născut cu 4650 de grame, în timpul pandemiei de COVID, la maternitatea Elena Doamna din Iași.“ Citiți mesajul Ralucăi de la finalul poveștii ei și haideți să-i trimitem fiecare, virtual, o îmbrățișare și o îmbărbătare. Doamne, cum sunt super ființele astea care se cheamă MAME!
Mă numesc Raluca și în urmă cu 5 ani am născut un băiețel de 3500 de grame, decedat în burtică. Povestea mea a început în momentul în care medicul curant, E.D., m-a lăsat baltă, cu hipertensiune de sarcină, analize prea puține, interes aproape zero. Am mers la această doctoriță de la începutul sarcinii până în săptămâna 35 când mi-a închis ușa în nas. Am înțeles atunci mesajul, m-am reorientat spre o altă doctoriță, cu care speram să mă duc până la termen, fiindcă eram conștientă că voi naște (natural) cu cine nimeresc de gardă. Nu aveam pretenții.
Naștere forțată la maternitatea Cuza Vodă din Iași
Pe 20 august ajung de urgență la spital deoarece nu mai simțeam copilul. Mi se face control vaginal, ecografie, sunt internată pentru investigații, sunt întrebată de alte probleme din timpul sarcinii și rămân internată pentru naștere. Aveam deja 37 de săptămâni și 5 zile.
Mi se recoltează analize, mi se pune o perfuzie cu vitamine și încep să scadă bătăile inimii copilului, dar asistenta rămâne pasivă ca și cum asta n-ar însemna nimic. O întreb frumos dacă e în regulă să scadă bătăile inimii de la 120 la 80 și să rămână așa, dacă e normal să nu îl simt în continuare și îmi răspunde sictirită să stau liniștită că e totul OK. Numai liniștită nu eram în acele momente, dar merg la pat și aștept, cu toate simțurile deschise, să îl simt din nou.
La ora 2 noaptea, mă trezește un fulger și un tunet foarte puternic și în același timp simt și bebelușul din burtică. Mă internasem cu o zi înainte, la ora 15, dar până la ora 2 nu fusesem monitorizată decât de două ori, prima dată la internare, iar după perfuzia cu vitamine bebelușul își pierduse toată vlaga și puterea.
Anunț asistenta care dormea și care s-a arătat foarte deranjată de atitudinea mea și de faptul că mi-am permis să o trezesc pentru așa ceva și o rog să anunțe doctorița. Mă trimite înapoi în pat.
Abia la ora 6 a venit cealaltă doamnă asistentă, o doamna suuuuper drăguță, tocmai intrată în tură. Dânsa descoperă mâhnită că bebe nu mai avea bătăi cardiace și că nu se auzea decât cordonul ombilical care zvâcnea.
Medicul care mă preluase cu o zi înainte a fost și ea foarte deranjată de faptul că eu nu am anunțat-o că nu îl mai simt, „că ea nu stă aici degeaba“, deși eu îi transmisesem prin asistentă informațiile astea. Îi explic printre lacrimi că nu am nicio vină, că anunțasem asistenta care însă nu a fost prea interesată de situația mea.
„Totuși mie îmi murise copilul și tot eu eram de vină…“
Am fost preluată repede și am primit medicamente pentru dilatare, apoi m-au trimis în salon, reproșându-mi că eu sunt de vină, că sunt iresponsabilă și grasă (aveam 82 kg când am rămas însărcinată și 102 kg când am născut). Pastilele pentru dilatare nu și-au făcut efectul, iar eu eram terminată psihic și plângeam într-una.
A doua zi, se hotărăsc să mă transfere jos, la sala de nașteri, pentru oxitocină și inducerea travaliului. Așa mi-a explicat doamna doctor, că e mai bine să nasc natural, decât să îmi facă cezariană, fiindcă îmi poate pocni uterul, deși explicațiile le-am primit după ce au băgat două tuburi de oxitocină în mine, să fie siguri că oricum nu pot primi cezariană.
Au urmat 36 de ore de coșmar, contracții la 1 minut. Cădeam în genunchi cu tot cu stativul cu perfuzia, timp în care veneau fel de fel de medici să vadă gravida cu copilul mort, să îmi facă masaj cervical, control pentru dilatarea colului și ruperea membranelor. Fiecare medic își dădea cu părerea despre ce am pățit, mă întrebau cum s-a întâmplat așa ceva, că e păcat că nu am reacționat la timp și am lăsat să se ajungă aici.
Băiețelul care a urcat la Ceruri…
Băiețelul meu a murit duminică dimineața și l-am născut abia marți la ora 10.10, natural, cu forceps, cu un medic efectiv călare pe burta mea, o moașă ce împingea de el și mie îmi ieșeau ochii din orbite de la două ore de împins. Încă îmi aduc aminte perfect toate aceste detalii… Așa cum îmi amintesc și fețele medicilor și ale asistentelor din sală care se uitau la mine ca la film. După ce am reușit să îl nasc toată lumea a plecat ca și cum nimic nu s-a întâmplat și am rămas singură în salon până seara, la 19, când a venit doctorița să îmi spună că ii pare rău, să îl iau acasă și să îl înmormântez deși e dureros.
Nu știu de unde am avut puterea să îl îngrop, să merg la înmormântarea propriului meu puiuț și să mă întorc acasă cu mâinile goale…
A urmat o perioadă de câteva luni de groază, timp în care relația cu soțul s-a deteriorat. Eu eram cu moralul la pământ, el, la fel de căzut. După 1 an de la moartea lui am rămas însărcinată cu o gălușcă pe nume Sara Elena, care are acum 3 ani și 8 luni, e sănătoasă și ne bucură viața.
Băiețelul din brațele mele
Astăzi, când vă scriu, îmi țin în brațe a treia minune, un băiețel născut cu 4.650 de grame, în timpul pandemiei de COVID, la maternitatea Elena Doamna din Iași. Am reușit în săptămâna 35 de sarcină, în urma unei monitorizări în spital să iau virusul de la o pacientă venită din Suceava, de care nu s-a ocupat mai nimeni. Doctorița mea m-a trimis acasă, m-a sfătuit să stau doar în pat în aceste două săptămâni de izolare și pentru orice problemă să o sun sau, dacă se rupe apa, să sun la salvare.
Am ajuns pe 31 octombrie (penultima zi de izolare) la 37 săptămâni și 5 zile (credeți în coincidențe?) la Spitalul Elena Doamna cu contracții de 60%, iar medicii și asistentele s-au mobilizat imediat pentru nașterea mea. La a doua sarcină făcusem cezariană, iar acum tot cezariana se impunea, mai ales că aveam hipertensiune de sarcină, trombofilie ereditară și diabet gestațional, iar cireașa de pe tort, bebe era în poziție pelviană!
Am ajuns la ora 21 la spital, iar la 23.53 eram deja mămică pentru a treia oară, mămica unui băiețel minunat, un băiețel ce mi-a umplut golul lăsat de primul copilaș. Pot spune doar că personalul medical de la Elena Doamna nu se compară cu personalul din Cuza. Sunt oameni minunați, cu suflet, oameni frumoși și dedicați. Aș dori să le urez mult succes în toată munca pe care o fac, să îi ajute Dumnezeu pe toți, de la infirmiere până la medicul care m-a operat.
Domnul dr. Butureanu Tudor Andrei este un OM senzațional și un medic dedicat care a reușit să facă imposibilul pentru mine – m-a făcut mămica unui băiețel așteptat 5 ani! Deși era să îl pierd și pe el, Dumnezeu a pus iubire și mâini dibace pe mine și am reușit!
Mămici, vă rog să citiți cu atenție, și nu lăsați pe nimeni să vă calce în picioare, luptați pentru puiuții voștri, chiar dacă nu îi cunoașteți încă și nu știți ce înseamnă cu adevărat iubirea unui pui. Luptați, luptați și cereți-vă drepturile! Nu vă fie frică! Eu am fost lașă într-un sistem mult prea îmbâcsit și plin de ură, un sistem căruia nu îi pasă de nimeni și nimic!
Poveste de naștere trimisă de Raluca în exclusivitate pentru clubulbebelusilor.ro
CITEȘTE ȘI DESPRE: Prima respirație a nou născutului și primele momente ale mamei cu nou născutul
