„Mami, dacă o să mai avem un copil, iubirea ta se împarte la doi?
Nu, mami, iubirea se înmulțește.“
E seară. Sunt la un restaurant a cărui clădire dăinuie dinaintea celor două războaie mondiale. La o altă masă, nu foarte departe de mine stau două femei. Cochete, discrete, frumoase amândouă. Una este tânără, în jur de 30 de ani, cu părul brunet, lung și pielea albă. Stă dreaptă în scaun, dar are o mână întinsă peste masă și o ține pe cealaltă femeie de mână. Zâmbește. Femeia în vârstă are părul alb, strâns într-un coc la ceafă. Poartă un șirag de perle și o rochie neagră impecabilă. E ușor adusă de spate, probabil și din cauza mâinii pe care o ține peste masă, lăsându-se mângâiată de mâna tinerei. Sunt mamă și fiică, fără putință de tăgadă. Între ele parcă s-ar fi materializat o oglindă cu două fețe, fiecare oglindindu-și de partea ei vârsta. Aceiași pomeți, aceeași tăietură fină a nasului, ochi negri și de-o parte și de alta. Alți 30 de ani le desparte, dar mâinile lor, împreunate, e arcul dintre generații.
Încep să-mi imaginez o poveste în jurul scenei. Nu e greu. E 8 Martie astăzi. Fiica și-a invitat mama în oraș. Doar ele două. Au comandat mâncarea și, cât timp mama a lipsit puțin, tânăra a comandat două pahare: unul cu șampanie și unul cu apă. Ciocnesc, sorb licoarea, își zâmbesc, tânără povestește ceva cu voce în surdină, se țin de mână. Aproape îmi dau lacrimile. Două generații, mamă și fiică sărbătoresc. Recunoștință. Dragoste. Respect. Prietenie. Prin câte or fi trecut împreună… Câte povești nu i-o fi spus femeia cu păr alb fetei-femei care astăzi i-a luat locul, spunându-i ea povești! Mâinile lor par să nu se fi desprins niciodată una din cealaltă. Încep să-mi imaginez povestea lor. Nu e greu. E povestea noastră, a tuturor mămicilor…
La început crește sub inima ta….
La început crește sub inima ta, în burtică, și primele sunete cu care se familiarizează sunt bătăile inimii tale. Îți oferă atingeri din căsuța lui călduroasă ori de câte ori îți aude vocea. Tu surâzi, ca Gioconda lui da Vinci, fără să-ți risipești fericirea prea departe de inima care îi ține lui loc de veșmânt. Te surprinzi peste zi că-ți mângâi burtica țuguiată ca să-i liniștești joaca febrilă sau doar pentru că-ți place să-l simți. Încă de acum îți place să-l simți. Iar sentimentul acesta nu te va mai părăsi niciodată. Este doar începutul unei cascade de emoții și întâmplări, care te vor purta de la teamă, la extaz, zi de zi, noapte de noapte, până la ultima ta suflare. Vei fi mamă – lucru pe care îl vei face până la sfârșitul zilelor tale conștiente pe acest pământ.
Până la sfârșitul zilelor tale conștiente pe acest pământ…
… jobul de mamă înseamnă calificare la locul de muncă. Și începe în momentul în care îți cunoști micul boț de carne plămădit în pântec. Te vei regăsi în el, va avea trăsăturile tale și-ți vei lua rolul în serios. Din prima clipă. În primele zile acasă, vei pierde noapte de noapte neputând să-ți iei ochii de la el. Până în acest moment nu vei mai fi văzut niciodată atât de multă drăgălășenie pe atât de puțini centimetri lungime. Cei mai dulci obrăjori, cele mai mici degețele – spune drept, nu-i așa că nu credeai că există degețele atât de mici? Te vei simți mândră. Obosită, dar mândră.
Până să-ți dai seama, te trezește din reverie plânsul lui. De foame, de sete, de frig, de plictiseală, de iubăreală… Că fiecare plânset e diferit, vei afla ceva mai încolo – până atunci vei fugi de colo până colo pentru a afla ce-i tulbură existența, ce-l face să țipe în miez de noapte, care îi este voia și nevoia, toate pentru a-l liniști. Când te vei fi prins că indiferent cum plânge, e mai bine să verifici toată lista – îi e foame? are scutecul ud/murdar? îi e frig? a amorțit? îl doare burtica? vei descoperi că, de fapt, de multe ori, nu vrea decât o îmbrățișare legănată și să-ți audă vocea domoală lângă urechiușa lui. Și se liniștește. Și uneori îți și zâmbește, așa, într-o parte, șmecherește, ca un premiu pentru faptul că ai ghicit ce trebuia să-i oferi. Iar tu te surprinzi zâmbind la rândul tău – sunt o mamă bună, îți spui – și fugi să notezi în jurnal primul zâmbet pe care ți l-a oferit bebe. Și crezi cu tărie că a fost un zâmbet, chiar dacă specialiștii spun peste tot că s-ar putea să fi fost un pârț. Nu, clar, al tău ți-a zâmbit! Mai ales că două rânduri mai jos scrie că fiecare bebeluș e unic în felul său. Așa e al tău!
Prima boală e apocaliptică
Seara e agitat, dar pui totul pe seama dințișorilor. Nu te poți liniști însă. Adoarme într-un final și furi și tu o frântură de somn – somnul părintesc este diferit de cel pe care îl aveai înainte de copil: te pui pe-o parte, închizi ochii, respiri de două ori și gata, a trecut noaptea! Asta când apuci să-ți amintești că ai închis ochii.
Te duci să vezi ce face și, stupoare, arde ca o sobiță! Dumnezeule mare și toți sfinții, ce să fac? N-a luat niciodată niciun medicament! Ce scria la carte despre febră? Care era numărul de la Urgențe? Să-l scol oare pe tati? Să sun doctorul? La ora asta?! Și ce să-i spun? Are febră, dar cât are? A, bun, o primă idee. Mă duc să caut termometrul. Oare unde am greșit – te mai întrebi în timp ce ai plecat deja să aduci termometrul…
Orice boala a copilului te termină. Mai ales în primii ani. Ba nu, și în primele vacanțe. A, și în primele episoade cu spitalizare. Și… de fiecare dată, indiferent de vârstă. Și asta o știe orice mamă care trece prin aceste episoade. Căci nu va fi unul, vor fi mai multe. Iată cum povestește, pe blogul ei, o mămică, pediatru de meserie, despre o viroză a copilului care s-a întâmplat în timpul unei vacanțe:
„Probabil că ar fi trebuit să stau în fața tastaturii și să vă povestesc despre excursia noastră în Portugalia, cu date de zbor, cazare și tips and tricks pentru a face o astfel de vizită child-friendly. În loc de asta, stau în fața calculatorului și îmi fug gândurile. A fost greu. Am plecat probabil cu un virus de acasă, de vreme ce, cu 2 nopți înainte, Vlăduț a vărsat. Odată aterizată am vărsat eu. Două zile mai târziu a început și Andrei. Cu diferența ca Andrei s-a recuperat greu, după aproape o săptămâna, practic întorși acasă. A fost greu și frustrant, pentru ca s-a întâmplat în vacanța așteptată și mult planificată.
Dar cel mai greu a fost pentru ca EL. O dată în plus vă spun, a fi mama și pediatru e de multe ori un auto-sabotaj. Am adunat în săptămâna din Lisabona atâtea somnuri pe dungă, iepurește, cu o mână pe el și cu cealaltă pe termometru sau pe oala sau cana de ceai sau telefon. Am adunat frustrare și durere, mi-a trecut propria greață până i-a trecut a lui de tot. Nu m-a durut nimic o săptămână. Am fost atât de tensionata și de în alertă ca orice mamă ne/medic. Am simțit pe propria piele ce înseamnă să fii doar pacient, am suferit lângă el de parcă eu eram cea care eram doborâtă de greață. Și a fost o banalitate de boală…“
Toate trec, copilul crește…
Da, toate trec, copilul crește, la fel și imunitatea și, la un moment dat, ajungi să te întrebi când a fost ultima oară când s-a îmbolnăvit rău… A intrat la școală, are teme, responsabilități, începe să se diferențieze de tine, parcă n-ar mai avea nevoie de tine la fel de mult. Asta te face să te simți… dar, nu, nu e cazul. E nevoie de tine acum mai mult decât oricând. Trebuie învățat să povestească, trebuie învățat să se împrietenească cu alții de vârsta lui, trebuie învățat să aibă încredere în el, să spere, să iubească, să fie om bun. Bun înseamnă să simtă nevoia celor din jurul lui, să empatizeze cu ei, să-i ajute, să nu facă rău, să iubească viața. Câteodată e greu să-i predai lecția asta… realitatea arată altfel parcă în jurul nostru. Dar dacă n-am fi noi, mamele, care sperăm cu fiecare copil să schimbăm lumea asta în care va crește și va trăi, cum ar fi totul?
Cum ar fi…?
Cum ar fi – te întrebi, privindu-l – dacă ar fi geolog sau doctor? Ar putea fi veterinar, e genul care salvează și o musculiță căzută în paharul cu apă. Sau profesor? Ori scriitor? Te surprinzi zâmbind și gândurile astea, schimbând mental halatul alb de doctor cu papionul de scriitor. Între timp, rămâi lângă el. Și-l veghezi zilnic, mândră cum se transformă dintr-un mic omuleț, într-un adult cu suflet bun și iubitor de oameni. E studios sau genial, e preocupat de științe sau, din contră, aventurier – nici nu contează, îți spui și îi repeți și lui de câte ori poți – important este să fie fericit și să aducă fericire și celor din jurul lui. Fericirea e o stare ce se poate învăța.
Fericirea e o stare ce se poate învăța
Eu asta vreau să fie copilul meu când va fi mare, fericit! Că aș vrea să exist în tabloul vieții lui de adult, nu neg, mi-ar plăcea asta, gândești. Dar dacă va fi fericit, dacă voi ști să-i predau lecția asta, a fericirii, poate va fi fericit și să mă lase să fac parte din familia lui, mai încolo…
La masa de lângă mine a apărut un domn. Ține în mână doi trandafiri albi și e frumos ca un prinț. Femeia căruntă se ridică încet de la masă și-și desface brațele, iar el se afundă în ele. Tânăra brunetă îi acoperă pe amândoi cu o altă îmbrățișare. Apoi se desprind și, ținându-se de mână, se privesc. Mama. Fiica și fiul. Doi trandafiri albi.
Restaurantul se umple de un freamăt de voci de copii și spre masa celor trei se îndreaptă în fugă o ceată de copii. Bătrâna zâmbește acum larg, iar micuții o strâng în brațe, chiuind:
— La mulți ani, Nana! La mulți ani!
Deci e bunică. Și mamă. Și e fericită. Abia acum realizez că masa la care stăteau femeile la început era o masă lungă. Eu le văzusem doar pe ele și dincolo de ele nu-mi aminteam să mai fi existat ceva. Dar exista. O familie întreagă! O întreagă fericire! Completă. Vie. Adevărată.
Un puști blond se apropie de femeia brunetă și frumoasă de la începutul poveștii mele. Ea se ridică de la masă, îl ia în brațe și îl sărută pe frunte. Abia acum observ că are burtică. E însărcinată.
— Mami, dacă o să mai avem un copil, iubirea ta se împarte la doi?
— Nu, mami, iubirea se înmulțește.
Și așa este. În jurul celor două femei pe care le cunoscusem în seara aceea se înmulțise iubirea.
