Opinia generala este ca NU-urile de orice fel sunt exclusiv apanajul adultilor in general si al parintilor in mod special. Insa refuzurile venite din partea celor mici trebuie respectate si admirate, deoarece sunt importante in devenirea lor ca adulti si ii pot feri de diverse situatii extrem de periculoase.
Cati dintre noi nu ne-am plans macar o data, fie si ascunsi sub plapuma, ca parem incapabili sa refuzam o solicitare, chiar daca ne da tot programul peste cap si ne complica o existenta si asa complicata si suprasaturata de treburi si responsabilitati? Ei bine, aceasta incapacitate de a spune NU poate avea originile in frageda copilarie si in modul in care am fost modelati de parintii nostri.
Este clar: orice parinte ii vrea binele propriului copil, asa ca toti copiii ar trebui sa inteleaga si sa accepte, fara urma de impotrivire, tot ceea ce adultii spun ca „trebuie” facut.
Si totusi, la o varsta intre 1,5 si 3 ani, copiii incep sa spuna NU.
De multe ori se isca un veritabil razboi de uzura, care macina nervi si consuma energie, dar care are la baza orgoliul parintelui, ce nu concepe ca demersurile lui sa fie refuzate de un pitic care inca poarta scutece.
Aparitia primului NU al copilului marcheaza inceputul perioadei in care acesta va lupta sa isi castige independenta si sa isi demonstreze individualitatea. Copilul, oricat de mic ar fi el, nu este o extensie a parintelui si nu ii apartine acestuia; el este un individ separat, cu propriile preferinte si trairi, pe care le are cu mult inainte de a fi capabil sa si le verbalizeze. Nu trebuie sa ne mire, asadar, ca deodata copilul refuza: un fel de mancare, sa fie imbracat, sa i se puna scutecul, sa inceteze o activitate in care era prins, sa accepte cu seninatate plecarea din parc, ora de culcare, spalatul pe cap si asa mai departe.
Desigur, unele refuzuri ale copilului nu pot fi tolerate pe termen lung; oricat de tare si de constant s-ar impotrivi, copilul nu poate fi lasat murdar.
In acest caz, parintele ar trebui sa evite sa se plaseze pe o pozitie de forta, ci mai degraba sa apeleze la explicatii, negociere, sa anunte baia cu cateva minute inainte, sa evite sa intrerupa copilul de la o activitate placuta in care era implicat, sa descrie fiecare gest pe care il implica „marea operatiune” si sa ii ofere copilului perspectiva unui lucru placut pe care il va face impreuna cu parintele dupa ce baia se va fi incheiat.
Pe de alta parte, chiar nu este nici o tragedie daca, brusc, copilul incepe sa refuze cu incapatanare un fel de mancare, sau daca vrea sa se mai dea pe tobogan de 25 de ori inainte de a pleca in casa. In situatiile negociabile, parintele trebuie sa evite sa intre in conflict cu cel mic, si sa se gandeasca mereu ca nici lui nu-i place sa fie luat pe sus atunci cand distractia e in toi, iar simpla vedere a conopidei pe taraba din piata ii intoarce stomacul pe dos chiar si acum.
Dar parintele nu se confrunta numai cu refuzurile copilului, la randul sau, parintele se vede deseori pus in situatia de a spune NU.
Tentatia mare este de a refuza nu doar actiunile si situatiile potential periculoase, ci si pe cele care intra in conflict cu simple prejudecati, cu tipare de gandire atat de bine inradacinate, incat nici nu mai stam sa le analizam.
Aceasta atitudine poate fi generatoare de nervi si de frustrari de ambele parti. Pentru a fi ascultat si pentru a nu cadea in derizoriu – revenind asupra deciziile pe care abia le formulase raspicat – parintele trebuie sa isi aleaga cu atentie luptele pe care chiar merita sa le poarte.
Bagatul surubelnitei in priza este un NU clar si indiscutabil, insa faramitarea painii nu este nici o tragedie.
In general, NU-urile parintelui trebuie pastrate pentru situatiile care pun in pericol integritatea fizica si psihica a copilului, toate celelalte sunt ipostaze pe marginea carora se poate discuta, explica si negocia.
Cei mai multi dintre copii manifesta o doza de empatie de care adultii nu mai tin seama, si sunt mult mai dispusi decat se crede sa fie intelegatori si sa accepte niste reguli, atata timp cat ele ii sunt explicate logic, sunt valabile pentru toata lumea si nu interfereaza cu notiunea de respect fata de copil.
Exista momente in care copilul TREBUIE sa stie sa spuna NU.
Un copil „dresat” sa asculte fara cracnire indicatiile adultilor este mult mai expus la abuz decat un copil stapan pe sine, care stie ca are voie sa spuna NU si ca refuzurile sale sunt acceptate si respectate.
Atunci cand adultii din cercul apropiat (parinti, bunici, bona, educatoare, etc) ii accepta opiniile si preferintele, copilul va creste stapan pe sine si plin de incredere in sine si in parintii sai, mai putin influentabil si manipulabil de catre straini.
In plus, va avea incredere sa le povesteasca parintilor orice situatie in care a fost pus si care i-a starnit sentimente neplacute, stiind ca parintii vor actiona pentru remedierea situatiei, pentru indepartarea factorilor agresori si nu in sensul pedepsirii copilului, adesea vinovat doar de inocenta.
Din pacate, abuzul de orice fel este inca frecvent intalnit in lumea in care traim.
Abuzul fizic este o realitate pe care o cultiva inclusiv cei care ar trebui sa protejeze copilul: parintii, bunicii, educatorii. Abuzul psihic se concretizeaza cel mai adesea in pedepse „mostenite” din generatie in generatie, pe care multa lume le considera firesti, pentru ca au facut parte din realitatea tuturor, astfel ca nu mai sta nimeni sa se gandeasca daca si cat de umilitor poate fi pentru un copil sa fie pus la colt, sa fie mustrat de fata cu colegii sai, sa ii fie puse in piept buline negre si asa mai departe.
Abuzul sexual, despre care se vorbeste mult mai putin si care nu este recunoscut nici atunci cand este evident, este din pacate mult mai raspandit decat s-ar crede. Un copil nesigur, invatat ca trebuie sa asculte neconditionat adultii pentru ca „ei stiu mai bine” sau pentru ca altfel va fi pedepsit, este mult mai expus abuzului de orice fel, el se va supune cerintelor adultilor chiar daca intra in conflict cu propriile notiuni de bine, rau, pericol, lui ii va fi mai usor insuflat setimentul de vinovatie si rusine sau dorinta de a se ascunde si de a interioriza trairile negative.
Este evident benefic pentru copil – si pentru adultul care va deveni – sa stie sa refuze si mai ales sa stie ca a refuza este dreptul sau, care este normal sa fie respectat.
Asadar, este preferabil ca parintii sa stie ca dreptul de a spune NU ii apartine in aceeasi masura si copilului!
Exemplul propriu de folosire a termenului doar in situatii importante si nenegociabile este cea mai buna metoda de a-l invata pe cel mic sa procedeze la fel, mai degraba decat sa spuna NU din curiozitatea de a sfida, tenta, provoca reactii.
Te-ar mai putea interesa:
3 motive pentru care piticul tau refuza sa manance
Ajuta-l sa exploreze in siguranta
Cum sa limitezi timpul petrecut la televizor
Cum sa invatam copii sa interactioneze cu animalele fara sa se puna in pericol
Cum alegem gradinita potrivita pentru copilul nostru?
Unele din temerile copiilor mici
Ce faci cand copilul are un acces de furie ?
Cum faci o alegere potrivita a bonei ?
Copilul tau musca? Uite ce sa faci
Incurajeaza-l sa manance singur
Repere ale dezvoltarii motricitatii de la 1 la 3 ani
Cand si cum incepe antrenamentul la olita
5 obiecte pe care copii le pot inghiti
Cum ne protejam copiii de pericolul capuselor?
Bolile parazitare la copii
Ce influenteaza dezvoltarea copilului?
Cele 10 lectii de baza ale unui copil fericit
Moduri de socializare a copilului la 1an, 2 ani, 3 ani – Etape diferite
Ce este atasamentul securizant?
Cum invata copilul politetea?
