Nu vei fi niciodată pregătită pentru acest moment. Oricât de mult îl vei iubi pe copilul care se naște din bebelușul crescut la tine în burtică. Un strop din sufletul tău va tânji mereu după bebelușul cu care ți-ai început ucenicia de părinte. Gânguritul lui se transformă în cuvinte din ce în ce mai clare.
Gesturile lui se nasc independent de voința ta. Întinde mâna după cană, își așază ursulețul pe scăunel, își deschide fermoarul sacului de dormit. Ești mândră de realizările lui, dar inima ta sau măcar o părticică din ea va face ca ochii tăi să-l vadă în continuare bebelușul tău. Orice va face, tu îți vei aminti de năsucul lui turtit de sânul tău, de mânuțele lui grăsunele care se prindeau în jurul gâtului tău, de cutele picioruțelor pe care le pupai cu nesaț după fiecare băiță.
Am știut că fiica mea nu mai e bebeluș când a încetat să-și mai folosească păturica-ursuleț cu care adormea seară de seară. Am știu atunci că trebuie să-mi iau rămas-bun de la anii ei de bebelușie. Dar au fost semne care m-au avertizat de asta. Însă am preferat să nu le văd.
CITEȘTE ȘI: Bebe s-a născut! Nevoile bebelușului născut la termen în primele ore și zile după naștere
Începe să arate mare în pătuțul ei.
Micuța boabă de mazăre, pitită confortabil în micuțul ei sac de dormit, este acum un copil care reușește să-și scotă un picioruș din sacul de dormit. Nu știu cum face asta copiluța asta mică de 2 ani, probabil ridică puțin fermoarul cât să-i permită tălpiței să iasă la aer. Umple aproape tot spațiul din pătuț acum și de câte ori mă uit la ea cum doarme îmi spun că trebuie să o mut într-un pat de copil dar, cumva, amân mereu acest moment. Se va întâmpla, indiferent dacă sunt sau nu eu pregătită, într-o bună zi…
Are preferințe alimentare și îmi spune cu voce tare care sunt acestea.
S-au dus zilele în care bebelușul meu mânca orice îi ofeream. În locul lui a apărut un copil mic căruia nu îi place mazărea (nu, mucumec!), dar preferă mure și afine. Oricât de tare mă bucur că poate acum să comunice cu mine atât de clar, îmi lipsesc mesele de altădată. Nici nu mai zic cum face când aleg farfurioara greșită pentru a-i pune mâncarea sau când îi ofer cana care nu face pate din același set cu farfuria… e mare bebelușul meu, e copil!
Îi rămân mici zilnic toate hainele.
Tocmai am pus deoparte ultima haină pe care am primit-o la botez. Prietenii îmi dăduseră haine până la 24 de luni și eram sigură că ne va lua o veșnicie să ajungem acolo, dar acum suntem exact acolo, ne lăfăim în măsura „C“. Există și măsura „C“. E o măsură de care nu-ți spune nimeni. Vine de la „copil“. Și n-o să-ți vină să crezi cât de repede va ajunge bebe să poartă măsura asta! Și odată cu ea, vin și pretențiile speciale – să fie roz, să fie cu HK (mamele de fete știu de cine vorbesc), să fie cu Spiderman/Batman etc, etc. Unde s-a dus nou-născutul meu?
CITEȘTE ȘI: Instinctul matern e un fel de pilot automat care te conduce singur. Ai încredere în el!
Dar dintre toate lucrurile, fiica mea și-a iubit cel mai mult păturica-ursuleț.
Primiserăm tot felul de lucruri când se născuse, dar singurul de care s-a legat cu trupt și suflet a fost păturica aceea albastră, de colțul căruia fusese atașat căpșorul hazliu al unui ursuleț zâmbitor. Micul ursuleț – Bobo, cum îl botezase ea mai târziu – îi fusese tovarăș de când avea o lună.
Când ne-am dat seama că păturica asta este singurul lucru care o liniștește, o adoarme, am fugit la magazin și am mai cumpărat aproape o duzină de astfel de păturici. Se pierduse odată și găsisem doar cu elefant, dar n-a prins la fata noastră. Așa că atunci când au aprovizionat magazinul cu urși, am luat 5, să fiu sigură că nu vom mai trece prin drame. Deși nu e aceeași păturică de care se îndrăgostise când era mică (dar ea nu știe), e totuși un simbol al copilăriei ei.
Îmi amintește de prima zi când am ajuns acasă cu ea. De cât era de fragilă și de mică, și de cât de mare părea păturica asta pe lângă ea (deși păturica asta e cât o palmă de om mare). Îmi amintesc că, uitându-mă la ea, am zis în gândul meu: Sunt mamă acum. Ești a mea și eu sunt a ta. Îmi pare rău, puștoaico, sper să-ți fie bine cu mine.“
Îmi amintește de plimbările noastre lungi în parcul din apropierea blocului, în încercarea disperată de a o ajuta să prindă un pui de somn. O băgam în cărucior cu păturica asta și împingeam peste pietrele aleilor, sperând că o ia somnul. Și de fiecare dată când credeam că adormise, o vedeam fluturând mânuța în care ține de păturica pentru a le face cu mâna oamenilor care treceau pe lângă noi.
Îmi amintește de ziua când am lăsat-o pentru prima dată cu cumnata mea pentru a mă putea întoarce la muncă din concediul de maternitate. I-aș fi lipit păturica de ea! I-am arătat cumnatei unde mai pusesem (două!) copii de siguranță în caz că avea nevoie de ele, apoi am plâns în timp ce-mi luam la revedere ca să mă îndrept spre birou.
Îmi amintește de ziua în care a făcut primii pași.
Fiica mea a avut nevoie de motivație ca să facă primii pași, așa că am ridicat păturica-ursuleț și am chemat-o spre ea. O țineam așa sus, scuturând-o ușor, și am întrebat-o dacă o vrea, iar ea era atât de dornică să o obțină, încât nici nu și-a dat seama că pleacă spre mine pe propriile picioare. N-am să uit niciodată asta!
Cred că eu mi-am dorit să o iubească pe păturica asta mai mult decât a vrut ea. Pentru că este păturica asta are pe ea toate urmele bebelușiei ei. Toate amintirile și fiecare moment al dezvoltării ei sunt păstrate de acest simbol al bebelușiei. Sunt chiar aici. Îmi dau seama cât de mult a crescut doar în raport cu cât de mare sau mică arată păturica în brațele ei. Pot să revăd toate momentele pe care le-am trăit împreună în felul cum arată pături-ursuleț, atât de purtată și atât de iubită.
Așadar, imaginați-vă cum m-am simțit când, într-o seară, după ce am citit povestea de culcare, i-am adus păturica și am așezată-o lângă ea, iar ea a luat-o și a aruncat-o din pat.
— O, nu, bietul ursuleț, am spus. Și m-am aplecat să îl iau de jos.
— Nu vleau! mi-a zis ea.
Am încercat din nou.
— NU VLEAU! mi-a zis mai tare.
Și apoi s-a cuibărit sub plăpumioară, și-a pus palmele împreunate sub obrăjori și a oftat lung. Îmi arăta că e pregătită de somn.
Atunci am știut că respingerea – și tranziția completă către copilărie – se încheiase. Am luat micul ursuleț în camera mea în acea noapte. A stat pe noptiera mea cât am adormit. Ea îl lăsase atât de ușor, dar eu nu eram pregătită. Nu încă…
CITEȘTE ȘI: Poveste de mamică: cu doi copii, mâinile, inima și capul sunt mereu pline!
