Sunt Laura, am 35 de ani și de 7 luni sunt mama unei fetițe adorabile. Vreau să vă spun cum am născut eu prin cezariană, deși nu mi-am dorit acest lucru. Și cât de greu mi-a fost după – fizic și sufletește…
Doctorul stătea acolo, scriind neperturbat hârtiile pentru internare. Îmi explica în limbaj medical, rece că, din cauza tensiunii mari pe care o am îmi recomandă nașterea prin operație de cezariană. Nu mai avusesem probleme cu tensiunea în sarcină.
Plecasem în dimineața aceea la controlul săptămânal de la spital, eram în 40 de săptămâni, dar în afară de tensiune nu aveam nicio altă problemă. L-am rugat să mai așteptăm puțin, poate va scădea tensiunea dacă mă plimb, dacă mă liniștesc puțin… A ridicat din umeri. În ochii lui eram o gravidă care, pur și simplu, nu era compatibilă cu nașterea naturală. Cuvintele „tensiune“ și „bazin îngust“ erau singurele care îmi sunau în cap în acel moment și care mă aruncau într-un joc pe care am încercat să-l evit toată sarcina – nașterea prin cezariană.
Dar eram pregătită să-mi pun copilul în pericol doar de dragul de a naște așa cum îmi doream? Aș fi putut trece peste experiența medicală a doctorului și să aleg altceva decât îmi recomanda el?
În acel moment, nu. Oricât de simplă părea decizia asta de luat, vă jur că n-a fost. În 30 de minute eram internată, mi se făcuse toaletarea părului pubian și eram pregătită de cezariană. Asistenta care s-a ocupat de mine mi-a spus la un moment dat că „e păcat“. Mi-a pus mâna pe burta mare și mi-a atras atenția că îmi începuseră contracțiile. Mi-a sugerat să mai aștept. Între timp, scăzuse și tensiunea. Însă doctorul și întreaga echipă erau deja în sala de operații.
Mi-aduc aminte că am intrat în sala aceea rece, de operație și mi-au căzut ochii pe masa din centrul camerei. Mi-era frig. Mi-au întins mâinile în lateralul corpului și mi-au montat branula pentru anestezia totală. Plângeam. Cineva a încercat să mă liniștească spunându-mi că în curând nu voi mai simți nimic. Ultima mea amintire din camera aceea a fost imaginea mea întinsă pe masa aceea cu mâinile în lateral, de parcă aș fi fost răstignită.
Când m-am trezit, câteva ore mai târziu, mă simțeam rău. Fizic, mă durea totul. Psihic, mă simțit jefuită. Nu îmi văzusem bebelușul, nu-l ținusem în brațe, iar acum eram doar eu, într-un pat de spital, singură și cu durerile imense pe care le simțeam.
Vizita soțului meu mi-a făcut și mai rău. El trăise toate aceste sentimente! Pe îl chemaseră să o vadă pe fetița noastră. El a fost primul care a ținut-o în brațe. O parte din mine râdea pentru fericirea lui, pentru acele momente frumoase de care avusese parte. Dar cealaltă parte a mea simțeam cum se golește de orice sentiment, frustrată că mi se furase cel mai prețios moment al vieții mele.
Următoarele zile petrecute în spital au estompat și mai mult dorința mea de a fi mamă. Știam că soțul meu merge zilnic să vadă fetița. Știam că are și alți vizitatori. Știam că ar trebui să merg și eu la ea. Știam că trebuie să alăptez, dar nu aveam lapte. Știam că mă simt mai rău decât ar trebui. Știam că ceva nu e în regulă…
Ceea ce nu știam, dar aveam să aflu foarte repede și brusc, era faptul că habar n-aveam ce înseamnă recuperarea după cezariană. Aveam câteva prietene care trecuseră prin asta, dar nu-mi povestiseră niciodată durerile acestui proces. Normal, ce proaspătă mămică ar povesti despre asta?
INFO Clubul Bebelușilor – Ce să faci și ce nu după cezariană:
- Odihnește-te când ești obosită, dormi când doarme și bebe.
- Stai cât mai mult cu bebelușul pentru a te asigura că se creează între voi legătura aceea specială.
- Plimbă-te zilnic. Mersul pe jos previne constipația și formarea cheagurilor de sânge.
- Presează o pernă pe operație când tușești sau râzi. Te va durea mai puțin.
- Acceptă orice ajutor sau cere!
- Fă dușuri normale, fără restricții!
- Nu ridica nimic mai greu decât greutatea bebelușului tău.
- Nu face baie până când incizia nu e vindecată și sângerarea postpartum s-a oprit.
- Nu face sport sau alte exerciții musculare până ce medicul nu-ți spune că ai voie.
- Nu merge la piscină sau băi publice până ce incizia nu e complet vindecată.
- Nu-ți fie teamă să ceri ajutor. Sigur găsești un prieten care să-l supravegheze pe bebe cât tu faci un duș.
- Nu urca scări decât dacă n-ai încotro.
Acasă, supărarea, frustrarea și durerile au devenit și mai mari. Expresii precum „depresie postpartum“, „recuperare“ și „cezariana nu afectează copilul“ am auzit de la toți prietenii care m-au sunat. Fără excepție. Fără milă.
Îmi amintesc că am plâns când mama mă ținea la duș și mă ajuta să mă spăl. Deși mă ajuta enorm, nu mă puteam bucura pe deplin când spunea despre soțul meu că e un „supertată“, pentru că el îngrijea de fetița noastră, în timp ce eu mă vindecam. Îmi amintesc că mă uitam în jos, spre burta imensă, flască acum, și spre cicatricea operației și mă credeam cea mai urâtă ființă de pe Pământ. Îmi amintesc încă durerea acută de spate, de la nivelul gâtului, constipația, imposibilitatea de a mă mișca, de a mă ridica prompt în picioare când copilul plângea, de insomnia care părea să se fi instalat pentru tot restul vieții mele. Îmi amintesc că mă întrebam de ce nu am fost menită să fiu mamă?
Este nevoie de șase săptămâni complete pentru a fi din nou o persoană funcțională, dar odată ce ai trecut de primele două săptămâni, poți face lucruri cum ar fi ținerea bebelușului în brațe, ridicarea picioarele și mutarea lor în lateral – o mișcare făcută de zeci de ori într-o zi de o mamă care merge să-și aline puiul plângând –, și poți schimba scutecul bebelușului, pentru că, în sfârșit, poți sta atât de mult în picioare.
Mi-aș fi dorit să știu toate astea mai devreme. Mi-aș fi dorit să știu că oricât de grozave sunt durerile, mă voi vindeca și voi putea să-mi îngrijesc fetița. Mi-aș fi dorit să știu că pot lega o relație de dragoste cu fata mea chiar dacă nu voi avea lapte. Îmi voi purta amintirea nașterii cu mine pentru tot restul vieții. Am vrut să-ți spun doar că se trece și prin asta. Am vrut doar să știți și povestea mea. Pentru că pe mine m-a schimbat pentru totdeauna în atât de multe feluri.
Felicitări! Ești mămică! Ai trecut prin cel mai înălțător moment din viața ta de femeie. Povestește-ne și tu cum a decurs nașterea ta: naturală sau prin cezariană, într-un spital de stat sau o maternitate privată? Împărtășește experiența ta altor mame! Povestea ta poate să le ajute! Trimite-ne povestea ta cu titlul NAȘTEREA MEA, la adresa contact@clubulbebelusilor.ro și adaugă câteva fotografii din primele voastre zile împreună, mami și bebe. Noi le vom publica cu drag, împreună cu povestea scrisă de tine.
