Am așteptat să devenim părinți aproape 5 ani. Nu am vrut să urmăm tratamente, gândind că dacă e să se întâmple, se va întâmpla, dacă nu, vom adopta un copilaș. Căutam deja modalitatea legală de a adopta un copilaș când s-a întâmplat. A fost un cadou de ziua mea, adică atunci a fost plămădită.
Sarcina mi-a fost monitorizată la un cabinet particular. Totul a fost acoperit de asigurarea obligatorie de sănătate. Doamna doctor a fost atât de apropiată de noi, de emoțiile noastre, încât a plâns alături de noi când vedeam pe monitor, la ecografie, cum crește visul nostru mic, la început, cât un bob de orez. Am avut emoții pe tot parcursul sarcinii, pentru că nu mai eram tânără la aproape 37 de ani, în plus, sufeream și de astm. Din cauza acestei boli, am avut și evenimente nu tocmai plăcute în sarcină.
Când ai crize de tuse și tot abdomenul și toracele este întins, se întâmplă să ajungi la urgență cu dureri insuportabile de coaste. Chiar și acolo medicii s-au comportat impecabil. Nu mă refer la pregătirea lor medicală, ci la faptul că știu să se apropie de tine, să te încurajeze, să îți spună o vorbă bună ca unui prieten aflat în suferință. Și, credeți-mă, contează enorm pentru psihicul unei viitoare mămici care știe că totul depinde de ea, de corpul ei ca să aducă pe lume un copil sănătos.
Aici toată lumea naște natural, doar dacă chiar ai probleme grave medicul hotărăște cezariana. Există posibilitatea să vizitezi maternitatea unde vrei să naști, dar ți se spune că, în cazul maternitatea aleasă este ocupată în ziua care îți vine sorocul, te vor redirecționa către alta, unde există locuri libere.
Ziua cea mare
Îmi vine și acum să râd, pentru că în ziua aceea, dimineața, am fost la medicul ginecolog pentru control, apoi am venit acasă, am păpat bine și când m-am așezat în pat s-a rupt apa. Parcă m-a lăsat să îmi fac toate treburile liniștită și apoi a zis „gata cu leneveala! Hai să vezi cu adevărat ce înseamnă să fii mamă!“
Am ajuns la maternitatea ce aparține de Spitalul Universitar. Tot personalul tânăr și zâmbitor. Asistentele-moașe își fac datoria și nu așteaptă nimic. Micul salon în care am născut avea o baie proprie unde m-au îndrumat să merg și să stau cât mai mult sub duș ca să mă relaxez. CITEȘTE ȘI: Cum percepe bebe nașterea în fiecare stadiu, ce simte în acele momente pas cu pas
Nașterea unei minuni
Am cerut epidurală și nu pot să spun că a fost o alegere bună, pentru că după administrare am adormit, iar bebelușul nu a mai împins și a trebuit să mi se administreze oxitocină. Oricât de tare împingeam, bebelușul aluneca la loc. Nu vă spun că înjuram și apoi îmi ceream scuze în toate limbile știute… A venit și o a doua moașă care m-a asistat și ajutat prin apăsarea abdomenului. A fost momentul cel mai dureros, am simțit și am auzit cum mi s-au desprins oasele coccisului.
Dar când mi-au pus-o pe piept nu am mai simțit nimic. Puteau să mă taie toată! Nici nu mă mai gândeam că eram în spital de 12 ore, că mă rupsesem și că cineva mă cosea sau că nu voi mai putea să mă așez pe fund (1 lună) fără să aud cum scârțâie oasele desfăcute. NIMIC nu mai contează decât ghemotocul acela mic din brațele tale. Nu voi uita niciodată cât era de caldă și de curată și cum ținea limbuța afară ca să mănânce. CITEȘTE ȘI: Câtă magie are loc într-o oră bebelușească? Cum putem beneficia în maternitățile de stat de ora magică
Când naști printre oameni…
Drept mulțumire pentru efortul celor care m-au ajutat, aveam pregătite două cutii mari de ciocolată. Asistentele erau atât de fericite de parcă erau din aur. În salonul în care am fost cazată mai erau două paturi. Când am născut eu, au fost atât de multe nașteri încât etajul destinat lăuzelor era plin și au fost nevoiți să ne cazeze la următorul nivel, unde erau paciente cu diferite operații. Dar nu eram amestecate. Pentru că o femeie care tocmai a pierdut o sarcină nu își dorește să stea lângă o mămică fericită care abia a născut…
Ca să înțelegeți cât eram de multe, eu primisem la internare numărul 40, iar peste două zile s-a internat o mămică cu numărul 90. Nu venea nimeni să te deranjeze fără motiv, nu se auzeau râsete pe hol când tu voiai să dormi. Foarte curat și frumos.
Bebelina mea a trebuit să stea să se bronzeze un pic, pentru s-a născut cu icter. Cele care aveau grijă de ea erau ca niște ulii, ca nu care cumva să o lovesc când o scot din incubator, să nu cumva să fac ceva greșit. Dar totul explicat cu blândețe. Ele m-au învățat să alăptez, cum să țin bebele „pupik k pupiku“ sau altfel spus „buric la buric“ sau piele la piele. Prima băița tot sub supravegherea lor am făcut-o. Apoi ceva ce la noi nu se face, înainte de externare au venit și au tăiat bontul ombilical.
Totul s-a terminat fără evenimente și am ajuns acasă. Aici, s-a întâmplat ceva care m-a făcut sa mă simt vinovată. Nu am avut lapte suficient. M-am muls, masat… nimic. DEGEABA! Am reușit să îi ofer laptele mele vreo 3 luni, în cantități mici, ca supliment pe lângă laptele formulă. Apoi gata, n-a mai fost lapte. Și acum mă simt vinovată că nu am putut să ii ofer lăpticul atât de necesar… Dacă nu era nebunia asta cu Covid-ul și dacă eram un pic mai tânără mai făceam un copilaș. A fost dureros, dar nu m-a marcat în mod neplăcut.
Noi locuim în Cehia din 2015, țară ex-comunistă, dar foarte diferită de a noastră când vine vorba de creșterea natalității.
CITEȘTE ȘI POVESTEA CRISTINEI: Am născut cu încurajări că fac totul bine, că este totul în regulă. O naștere ca la carte … posibilă pentru Christine în Regatul Unit
