Aveam 22 de ani când am aflat că sunt însărcinată. Îmi alesesem un medic ginecolog bărbat, auzisem eu că ei sunt mai blânzi. Cât a durat sarcina nu am avut absolut nicio problemă, a fost o sarcină ușoară și frumoasă. Însă ziua de 26 ianuarie 2020 avea să îmi schimbe viața. Atât în bine – deveneam mămică –, dar și în rău. Citește povestea Alinei
Ora 5 dimineața
Fug la spital (Maternitatea Buna Vestire, din Galați) cu apa ruptă, dar când ajung și sunt controlată mi se spune că nu voi naște prea curând. După 3 ore intră de garda medicul meu, bucurie mare pe mine… am crezut ca acesta e norocul meu. S-a uitat din ușă spre mine și mi-a zis că el nu mă mai consultă dacă a făcut-o celălalt medic. Orele trec iar eu mă urcam pe pereți de durere. Am avut noroc de o moașă și o asistentă foarte drăguțe, singurele care mi-au vorbit frumos.
Ora 16:00
Am ajuns pe masa de nașteri, având dilatație maximă. Nu am primit niciun medicament. Acesta a fost începutul calvarului…
Îmi tot spuneau că i se vede capul copilului, însă că s-ar retrage în loc să înainteze. A fost sunat medicul, apoi au venit mai multe persoane în sala de naștere. Nu știam ce se întâmplă, nimeni nu-mi spunea nimic. În încercarea de a scoate copilul, două asistente medicale s-au urcat pe burta mea apăsându-mă cu coatele… am rămas și cu vânătăi după această manevră. La un moment dat mi se zice: măi fată, sigur ai un copil gras…
CITEȘTE ȘI DESPRE: 9 Aspecte pe care nu ți le spune nimeni despre nou născut
Ora 16:45
Simt cum sunt tăiată și cum iese minunea mea, însă fără niciun plânset. Îi întreb de ce nu reacționează deloc și mi se spune că nu toți fac asta din prima clipă. Eram speriată, simțeam că puiul meu nu e bine. Îi văd apoi cum îl scutură, îi fac masaj cardiac și cum îi injectează ceva în cordonul ombilical… În tot acest timp, medicul stătea pe scaun, negru la față, frângându-și mâinile. Toți erau în jurul lui David al meu! I-am rugat să lupte, să mi-l salveze, el era tot ce mi-am dorit… Dar Dumnezeu l-a salvat! Îmi amintesc cum țipa medicul, repetând întruna că eu era să îmi omor copilul, că n-am împins corect… nu înțelegeam… iar reproșurile au urmat și în salon.
Neonatologul a fost unul din îngerii noștri. S-a luptat odată cu el ca să îl salveze. Cât despre ceilalți… Când m-am dus a doua zi să îmi vad puiul m-au lăsat doar 5 minute. Seara am mers iar, voiam să îl alăptez, dar au țipat la mine că nu am cum să îi dau să sugă dacă eu am sânii de piatră. Le-am zis că nu știu ce trebuie să fac pentru că este primul meu copil. L-am primit în salon abia după 4 zile, iar în a cincea zi deja plecam acasă… nu mi-au zis mai nimic. M-am trezit cu el în brațe și nu știam ce să fac. Acasă am intrat în depresie și mai tare, nu accepta deloc sânul, fiind învățat cu lapte praf acolo. Plângeam cu el în brațe și simțeam că eu sunt de vină, că nu sunt o mamă bună. Trei luni m-am chinuit și până la urmă am reușit. Acum are 1 an și 9 luni și încă îl alăptez.
În loc de epilog…
David are astăzi 1 an și 9 luni. Trebuie să merg cu el la neurolog din două în două luni. De la o lună mergem la neurolog, dar nu pentru că mi-au recomandat ei. Ei nici nu mi-au spus ce a suferit copilul la naștere. La naștere, micuțul meu a suferit o hemoragie pe creier, în urma căreia a rămas cu un chist. E un copil perfect sănătos și deștept, însă acel chist trebuie monitorizat. Eu sunt și acum traumatizată…
La 4 luni, la o ecografie, s-a descoperit că are acest chist pe creier. Mi-a căzut cerul lumii mele în cap. De atunci, tot facem controale, urmează să facem al doilea RMN… Sper să fie totul bine. Între timp, David crește frumos, e perfect dezvoltat și inteligent. Eu sunt și acum traumatizată… Nu îmi mai doresc alt copil, și asta doar din cauza experienței pe care am trăit-o la naștere… Am născut la maternitatea Buna Vestire, din Galați.
