Dragii mei mami si tati,
Micul meu mesaj catre voi va fi probabil neindemanatic, este primul pe care il scriu si recunosc ca obosesc repede, micut fiind.
Voi sunteti singurele fiinte din lume pe care le cunosteam atunci cand am venit pe lume. Nu stiam nici lumina nici intunericul, nici culori, forme, mirosuri.
In lumea mea nu au existat pana atunci decat atingerea pantecului tau, mami, si vocile voastre. Da, va auzeam vocile mereu, iar daca ele incetau ramaneau inca bataile inimii tale si ritmul respiratiei.
Lumea de afara este mare si, recunosc, putin infricosatoare pentru cineva atat de mic si de neajutorat ca mine.
Caldura pantecului tau a fost inlocuita de ceea ce tu numesti haine. Si nu stiu ce se intampla, dar nu reusesc sa te mai aud mereu. Si asta ma sperie cel mai tare, si atunci te strig, mami. Si plang cat pot eu de tare, sperand ca ai sa ma auzi, dar nu stiu de ce, asta nu se intampla.
Nici tati nu stiu unde e, caci nici el nu ma aude. Si plang si plang pana obosesc, si ma opresc deznadajduit si ma intreb ce o sa se intample cu mine. Ce o sa se intample cand o sa imi fie foame, sau cand o sa imi fie frig. Oare te vei intoarce vreodata? Oare te voi mai auzi iar? Oare ma aude si pe mine cineva…?
Te rog, mami, nu ma mai abandona astfel. Stiu, pe marginea patutului meu sunt desene colorate, dar deocamdata nu le inteleg.
Deasupra patutului meu se invart niste jucarii, dar ma obosesc si canta urat. Nu de astea am eu nevoie, mami, ci de prezenta ta.
Cel mai bine ma simt atunci cand stiu ca esti langa mine. Mi-as dori sa pot sta mereu la tine in brate, sa iti simt iar inima, asa cum se intampla pana acum cateva zile. De ce nu se poate? M-as ghemui linistit la pieptul tau si as fi atat de fericit! Si tu m-ai incalzi si mi-ai aminti sa respir atunci cand dorm prea profund, si m-ai legana in ritmul mersului tau.
Eu nu ar trebui sa ma mai tem vreodata, si voi invata ca mama mea e cu adevarat mereu langa mine, ca ma pot baza pe tine.
Iar daca trebuie, nu inteleg prea bine de ce, sa ma asezi pe patul meu, te rog incearca sa nu mai pleci prea departe, ca sa ma poti auzi atunci cand te strig. Poate mi-e teama, poate mi-e foame. Poate sunt ud. Sau poate am, pur si simplu, nevoie de tine.
Oricum ar fi, te rog sa ma auzi si sa vii, este ingrozitor sa te strig iar si iar, degeaba. Incet incet, ajung sa invat ca este inutil sa te chem, pentru ca oricum nu vei veni la chemarile mele.
Voi invata ca sunt prea mic si prea lipsit de importanta ca sa merit atata atentie. Ca exista numeroase alte lucruri pe lumea asta, toate mai importante decat mine.
Si voi purta aceste lectii si aceasta amaraciune in suflet si peste ani, cand voi fi mare si nu voi mai avea nevoie sa te chem noaptea. Dar voi ramane mereu cu o teama ca cei mai importanti oameni din viata mea de om mare, ma vor lasa la greu si vor ramane surzi la chemarile mele. Asa ca imi va fi greu sa am incredere in ei.
Si nu e numai asta, mami.
Atunci cand te strig cat pot eu de tare, pana ma simt epuizat si nu mai reusesc nici macar sa scancesc, simt ca parca se rupe ceva in mine. Serios, mami, mi-e teama sa nu mi se intample ceva atunci.
Si totusi, nu ma pot opri din a te chema, caci eu de tine am nevoie, si sunt pustiu fara tine. Deci te rog, mami, raspunde-mi!
