Din punct de vedere emoțional și psihic, copilul are o serie de nevoi mai greu de identificat și cărora părinților le este mai greu să le răspundă în cel mai adecvat mod. Uneori, părintele nu reușește s identifice nevoia copilului; alteori, răspunsul său este diferit de cel care l-ar ajuta la modul real pe copilul său. Cele 8 porunci ale Cercului Siguranței îți oferă un ghid pentru aceste situații! Sunt esențiale pentru a înțelege și a consolida această legătură emoțională profundă dintre părinte și copil.
Cercul Siguranței reprezintă un instrument eficient prin care specialiștii au definit dinamica pe care o are o relație de atașament securizant între copilul mic și părinte. Plecând de la o bază de încredere, copilul va explora în propriul ritm lumea, revenind periodic pentru confort la spațiul de siguranță oferit de către părinte. Astfel, pe măsură ce copilul crește, aria explorată va deveni din ce în ce mai mare, în timp ce nevoia de confort și de „reîncărcare a bateriilor” sau a rezervolului emoțional va deveni tot mai rară.
Iată cele 8 porunci ale Cercului Siguranței
Fii prezent: Fii alături de copilul tău, oferindu-i siguranță și sprijin.
Oferă protecție: Asigură-te că copilul se simte în siguranță și protejat.
Acceptă emoțiile: Fii deschis și empatic față de sentimentele copilului.
Ghidează cu înțelepciune: Îndrumă-l cu răbdare și înțelegere.
Încurajează explorarea: Încurajează-l să descopere lumea din jur.
Confort la nevoie: Fii acolo când are nevoie de liniște și confort.
Stabilește limite: Oferă-i structura și limitele de care are nevoie.
Oferă iubire necondiționată: Iubește-l fără rezerve, indiferent de situație.
Veghează asupra mea!
De multe ori, ca adulți, avem impresia că nu facem nimic sau că stăm degeaba lângă bebelușul sau copilul mic care este absorbit de activitatea pe care o desfășoară. Nimic mai fals: dacă te-ai ridica și te-ai îndepărta de lângă copilul care încearcă să sorteze biluțele în funcție de culori, probabil că acesta s-ar opri din activitatea sa înainte de vreme.
De multe ori, copiii mici au nevoie de simpla prezență a adultului pentru a se simți în siguranță și a avea confortul mental care le permite să învețe sau să descopere. Astfel, ei au certitudinea că persoana lor de încredere este disponibilă când e nevoie, ceea ce le dă un pic mai mult curaj. În cultura actuală, presiunea de „petrece timp de calitate cu copilul” este atât de mare. Încât este greu pentru părinte să nu facă nimic altceva decât să privească. Dar uneori, asta este exact ceea ce are nevoie copilul pentru a mai descoperi un crâmpei de lume! Citește și despre: Parenting conștient: cum să trăiești în prezent alături de copilul tău
Bucură-te de mine!
Copilul are mereu nevoie de gesturi de bunăvointă și de încredere din partea adulților care îl îngrijesc. El are nevoie să simtă afecțiune, să fie observat și apreciat. Uneori, copilul care se joacă singur cu cuburile sale se întoarce către părinte și îi aruncă o privire; dacă răspunzi acestei priviri imediat, printr-un zâmbet larg, vei vedea că și copilul îți zâmbește și apoi se întoarce la joaca lui, fără a cere nimic altceva. Pur și simplu nevoia lui a fost să se reasigure că cea mai importantă persoană din viața lui îl percepe ca fiind valoros și adorabil.
Pentru părinte este greu să facă diferența între a aprecia un copil pentru ceea ce este și a-l aprecia pentru ceea ce știe să facă. Ambele sunt importante, dar copilul are nevoie să fie iubit indiferent de numărul de steluțe primit la grădiniță în ziua respectivă. Rezistă tentației de a-l lăuda necontenit pentru ceea ce face – de pildă, pentru turnul înalt pe care l-a construit – și mulțumește-te să te manifești cu iubire și căldură față de el, ca persoană.
Bucură-te alături de mine!
Uneori, copiii își doresc să îi aibă pe părinți parteneri la activitățile lor și la procesul de descoperire. Odată ce copilul se bucură de realizările sale, el poate apoi să își asume riscuri care vor duce la dezvoltarea de noi competențe. Într-un asemenea scenariu, încurajarea părinților nu poate decât să îl bucure și să îl motiveze.
În cazul bebelușilor, această interacțiune se poate referi, de exemplu, la a descoperi lumea odată cu el. „Uite ce pufoasă e jucaria asta!” sau „Uite cât de plăcut e să îți fac masaj cu uleiul ăsta călduț pe spate” sau „Oau, ce floare colorată, are și albastru, și roz!” sunt moduri de a-l învăța pe bebeluș că adultul vede aceleași lucruri pe care le vede și el, că simte aceleași lucruri pe care le simte și el, chiar dacă mințile lor sunt separate.
Provocarea pentru părinți este să intre în jocul copilului fără a încerca să preia controlul. Uneori, inițiativa părintelui nu se mulează pe intențiile de joacă ale copilului, caz în care acesta se retrage, devine tăcut, se oprește din joacă. Întreabă și propune și retrage-te la timp; mesajul pe care vrei să îl transmiți este că ești disponibil, fără să devii intruziv. Dorința ca opiniile și inițiativele să fie respectate de către cei din jur debutează la vârste foarte mici, chiar dacă ele se manifestă la intensitate maximă în adolescență.
O altă provocare, mai frecventă în cazul bebelușilor dar posibilă și la copiii mai mari, este legată de suprastimulare. Bebelușii sunt adesea copleșiți de volumul sau intensitatea interacțiunii, iar ceea ce trebuia să fie o joacă amuzantă se transformă într-o criză de plâns. Într-o astfel de situație, părintele trebuie să fie dispus să acorde spațiu și timp pentru liniștire, în loc să pluseze pentru a recâștiga atenția celui mic.
Ajută-mă!
De multe ori, explorarea lumii de către copil nu presupune decât baza de siguranță la care să poată reveni atunci când simte nevoia. Alteori, ei au nevoie de ajutor pentru a putea duce la bun sfârșit sarcini noi sau pentru a continua să repete o anumită sarcină până în momentul în care se simt stăpâni pe ei. Această nevoie de ajutor poate surveni la orice vârstă, de la micuțul care abia se ridică în picioare dar, cu sprijinul discret al mamei, reușește să stea tot mai mult timp în picioare la preșcolarul care vrea să completeze puzzle-ul fratelui său mai mare și pe care părintele îl poate ajuta oferindu-i următoarea piesă atunci când ezită. Chiar și la vârsta adolescenței, copiii au uneori nevoie de sprijin discret.
Cea mai mare provocare pentru părinți, în această situație, este să găsească echilibrul între a fi utili și a ajuta prea mult. Atunci când ajuți prea mult, copilul se simte invalidat și incapabil. Dacă nu ajuți suficient, sarcina se poate dovedi prea dificilă, iar copilul va renunța prematur. Copiii învață permanent prin lărgirea treptată a experiențelor proprii, iar pentru părinte este mereu dificil să decidă cât de mult să se implice.
Protejează-mă!
Scopul unui părinte nu este numai de a proteja copilul într-un număr oarecare de situații punctuale, ci de a-l învăța că poate conta pe sprijinul său în orice situație. Un copil care nu percepe acest mesaj este supus unor valuri succesive de cortizol care îl mențin în alertă și îi cresc nivelul de stres.
Provocarea pentru părinți este să găsească un echilibru sănătos. Copilul are nevoie de ajutor atunci când îi e teamă și contează nevoia sa, nu percepția noastră rațională că „nu are de ce să îi fie frică”. Rolul părintelui nu este neapărat de a îndepărta sursa fricii, ci mai degrabă de a reasigura și de a încuraja, contribuind la gestionarea emoțiilor. Uneori, o mână pe umărul copilului care intră pentru prima oară într-un parc plin cu alți copii este suficient pentru a-l face să se simtă protejat.
Oferă-mi alinare!
Copiii au o sumedenie de emoții care, pentru ei, sunt mari, importante și copleșitoare. Nu e suficient să le dai de mâncare atunci când le e foame sau să le lipești un plasture când se lovesc; ei au nevoie de empatie și înțelegere. Astfel, mesajul pe care îl transmiți este că le înțelegi și le accepți emoțiile și că le ești la dispoziție pentru a-i ajuta să le regleze. Când știu că pot conta pe ajutorul adultului, copiii sunt mai încrezători să descopere lumea, chiar dacă asta îi poate face să se simtă inconfortabil uneori.
Provocarea pentru părinte este, în acest caz, să ofere empatie fără a ajunge să preia el însuși experiența. Există tentația ca părintele să preia mimica, vocea sau limbajul trupului copilului, dar acest fapt este contraintuitiv și inutil. Un bebeluș care plânge nu are nevoie de un adult care se smiorcăie lângă el, ci de cineva care are o figură tristă, îl atinge cu blândețe și îi oferă timp să realizeze că este înțeles.
Acceptă-mă!
Este ușor să îi arăți unui copil apreciere atunci când este fericit; este ceva mai greu să rămâi încrezător atunci când acesta este supărat și e o adevărată provocare să îl accepți și apreciezi pentru cine este atunci când urlă în mijlocul magazinului. Dar copiii au nevoie să se simtă prețuiți și în aceste momente, ei au nevoie de încrederea părintelui, care transmite: „Țtiu că ești supărat, te iubesc, va trece și asta!”
Provocarea pentru părinte este să își acordeze fin emoțiile și comportamentul la emoțiile copilului, lucru care se poate dovedi dificil în condiții de presiune socială, de pildă. Scopul principal al intervenției nu trebuie să fie oprirea manifestării neplăcute. De multe ori, părintele încearcă să îndepărteze copilul de sursa sa de stres, de emoțiile intense sau dificile, dar această nevoie de a avea un copil fericit va transmite mesajul că unele emoții nu trebuie împărtășite.
Organizează-mi sentimentele!
Reglarea emoțională se desfășoară în contextul existenței unei relații de atașament securizant. Emoțiile sunt valoroase, trebuie prețuite, dar nu trebuie să ne copleșească. Copiii pot trăi o multitudine de emoții, dar au o capacitate foarte limitată de a le înțelege sau de a le gestiona. Aici intervine părintele, care inițial va regla el emoțiile bebelușului, după care îl va învăța pe copilul ceva mai mare să și le regleze singur.
Nu toate emoțiile copiilor sunt plăcute; unele ne pot face să ne simțim foarte inconfortabil. Dar ele trebuie acceptate, pentru ca el să se simtă în siguranță alături de persoana pe care o iubește. Identificarea corectă a emoțiilor și plasarea acestora la locul potrivit este esențială pentru interacțiunile sociale ulterioare.
Provocarea pentru părinți este să numească emoțiile fără a le impune sau dicta. Un părinte nu trebuie să spună „Știu că ești supărat pe mine” pentru că, de fapt, habar nu are dacă emoția copilului este supărarea. În schimb, poate spune „Mă întreb dacă ești supărat pe mine”, ceea ce îl va face pe copil să se gândească singur la emoția pe care o trăiește și să o identifice. În plus, o astfel de abordare arată că, în ciuda empatiei din relație, copilul și părintele rămân două minți separate.
Atunci când acțiunile părintelui se înscriu, de la bun început, în Cercul Siguranței, împlinirea timpurie a nevoilor fundamentale ale copilului dă naștere unor tipare de reacție care îl vor însoți pe copil toată viața. Astfel, el pornește la drum știind cum să reacționeze, cum să rezolve, cum să procedeze într-o multitudine de circumstanțe, ceea ce îi va oferi un plus de încredere în demersurile sale din ce în ce mai independente.
