De ce e bine să NU grăbim copiii? Să NU sărim peste etapele de tranziție în dezvoltarea normală

De multe ori parintii sunt tentati ca, in loc sa astepte cu calm si relaxare parcurgerea unor etape de catre copil, in ritmul sau firesc, sa forteze lucrurile, sa intre intr-o goana a trecerii cat mai repede in alta etapa de parca ar fi un concurs si parintele trebuie sa antreneze copilul pentru a castiga cursa. Deseori copiii sunt pusi prematur in pozitia de sezut, sunt purtati de manute cand au doar 6-10 luni si nici nu stiu sa paseasca si in multe altele ii grabim pe copii crezand ca astfel ii „stimulam”, ii „antrenam”, cu alte cuvinte le facem un bine. Cele mai frecvente greseli pe care le fac parintii si pe care nu le constientizeaza ca fiind greseli sunt chiar cele mentionate mai sus:

• pusul copilului in sezut inainte de a fi capabil sa o faca singur.
• purtatul copiilor „atarnati” de manute, in loc sa fie lasati sa descopere singuri mersul, trecand prin etape anterioare firesti ca mersul de-a busilea si mersul sprijinit de-a lungul mobilelor.
• si nu in ultimul rand pusul la olita mult prea devreme, uneori chiar inaintea varstei de 1 an.

Motivele des intalnite pentru care copiii sunt pusi in aceste posturi nefiresti si neadecvate etapei de dezvoltare in care se afla:

Cum spuneam, parintii sunt manati de bune intentii. Copiii sunt pusi in fund uneori de la 2-3 luni motivand ca s-au plictisit si ei la orizontala, vad mai bine ce e in jur sau pentru antrenarea muschilor spatelui. De asemenea, isi poarta copiii de manute „ca sa vada si ei lumea”, „sa se obisnuiasca cu mersul”, „sa nu se murdareasca mergand de-a busilea”, „sa se distreze”. Din pacate, aceste procedee aparent banale si benigne pot avea influente negative asupra dezvoltarii copilului.

Ce se intampla daca punem bebelusul in pozitia sezand inainte ca el sa fie capabil sa o faca?

In primul rand, un bebelus pus de catre mama in fund la cateva luni va fi pus intr-o postura care-l restrictioneaza. El nefiind inca sigur pe miscarile sale, va fi intr-o postura statica si constrangatoare care nu-i va permite decat eventual sa cada intr-o parte sau alta, in loc sa incerce sa ajunga la miscari precum rasuciri/ rostogoliri/ridicari prin forte proprii, atunci cand este pregatit fizic.

Daca bebelusul este pus sa stea in sezut, daca cei mici sunt pusi in asemenea posturi asupra carora ei nu au control, intre perne de cele mai multe ori s-ar putea sa sara peste anumite etape firesti ale dezvoltarii motrice precum rostogolirea, mersul taras sau in patru labe.
Nu ne putem astepta ca un copil sa-si dezvolte abilitatile motorii daca nu-i ii dam libertatea sa o faca si daca nu avem rabdarea necesara sa-i lasam sa ajunga singuri intr-o anumita etapa, fara sa-i propulsam noi in mod artificial. Aceasta pozitie statica va avea repercusiuni negative asupra flexibilitatii copilului, asupra unei posturi corecte in viitor. CITEȘTE ȘI: Săptămânile minune și salturile mentale care îi ajută pe bebeluși să-și dezvolte simturile și să descopere lumea

Etapele dezvoltării motorii la copii 

De ce sa nu plimbam copiii de manute?

Imaginea unui parinte aplecat asupra copilului sau de cateva luni – un an, purtandu-l de manute in timp ce el face primii pasi este foarte frecvent intalnita si ne apare drept induiosatoare. Ni se pare firesc sa vedem cum parintele invata copilul sa mearga, atarnat de manute, in timp ce copilul invata sa paseasca si pare a se bucura foarte mult de noua postura bipeda. Si totusi aceste intentii ale parintilor nu sunt bune, nu doar pentru coloana vertebrala a parintelui, supusa la mari cazne in timp ce se apleaca asupra copilului ci, din pacate, si pentru copil. Iata motivele:

Intervenim in dezvoltarea echilibrului.

Cand vine vorba de dezvoltare motorie, copilul este autodidact, el stie in ce mod ar trebui sa paseasca, in ce mod sa-si foloseasca incheieturile, cum sa calce. Intervenind in dezvoltarea lui fireasca, incercand sa-l invatam noi aceste lucruri elementare, imobilizandu-l intr-o anumita pozitie (tinandu-l de maini) interferam cu capacitatea lui naturala de a-si cauta si gasi echilibrul, de a-si dezvolta perceptia spatiala. In schimb lasandu-l sa mearga atunci cand e pregatit ii incurajam dezvoltarea constiintei de sine, atat asupra corpului sau cat si cea mintala. CITEȘTE ȘI: Primul An al bebelușului pe săptămâni

Sentiment fals de siguranta.

Ducand copiii de manute le dam un fals sentiment de siguranta si de incredere asupra abilitatilor lor motorii care de fapt nu sunt inca dezvoltate. De aceea copiii obisnuiti sa fie plimbati vor avea ulterior, lasati singuri, tendinta de a face miscari necontrolate si nu „vor sti sa pice”, amortizandu-si caderea prin punerea mainilor in fata. In schimb copiii lasati sa faca singuri primii pasi, in mod independent, vor fi mai calculati in miscari, mai prudenti, vor avea o constiinta de sine mai mare ceea ce le va permite sa evite miscarile periculoase si sa aiba un echilibru mai bun. CITEȘTE ȘI: 9 motive pentru care NU este bine să plimbi bebelușul de ambele mânuțe

Copil nu este motivat sa faca primii pasi singur.

Acest obicei de a fi purtat de manuta ii va crea copilului o dependenta, stiindu-se ca majoritatii copiilor le place rutina, astfel incat ei se vor complace in acest mers si nu vor dori sa incerce sa umble singuri prea repede. Copiii plimbati de manute sau in ham se desprind mult mai greu de mana parintelui si par mai putin motivati de a face primii pasi in mod independent.

Sarim peste etape firesti de tranzitie.

Si acest obicei, mai ales daca e practicat foarte devreme (nu rareori vedem parinti care-si plimba de manute bebelusii de 5-6 luni, copii care nici nu stiu sa paseasca corect si isi impleticesc picioarele in pozitii nefiresti) il poate face pe copil sa sare peste etape ca mersul de-a busilea sau mersul in timp ce se tine de diverse obiecte, acestea fiind niste posturi de tranzitie care-l ajuta pe copil sa-si exerseze si sa-si dezvolte atat muschii cat si abilitatile motrice, pe cont propriu. CITEȘTE ȘI: Este adevărat că nu se recomandă premergătorul deoarece întârzie dezvoltarea mersului la bebeluși?

O alta graba a multor parinti este legata de pusul la olita:

In dorinta de a scapa cat mai repede de scutece multi parinti incearca sa-si obisnuiasca bebelusul cu olita inca de la varste foarte fragede precum 5-6 luni, mai ales daca stiu ca asta este „traditia” in familie. Dar copilul incepe sa detina controlul sfincterelor pe la 18 luni, de atunci fiind capabili sa semnalizeze nu doar ca ca au nevoie sa-si faca treburile, dar sa si astepte pana este pus pe olita/WC.

Multi parinti considera ca daca bebelusul este pus pe olita de la cateva luni si lasat acolo chiar si pana la o ora, in timp ce se joaca, el se va obisnui cu olita si va scapa mai repede de scutece. Insa o astfel de practica este chiar nociva pentru un copil atat de mic, care nici macar nu sta inca singur in sezut, cu atat mai mult pozitia de pe olita, unde copilul sta cu genunchii mult prea sus si se sprijina pe fund, este contraindicata, nefiind o pozitie fiziologica si medicii identificand-o ca o posibila cauza pentru prolapsul rectal.
CITEȘTE ȘI: Când este copilul pregătit să renunțe la scutece?

In concluzie, copiii chiar nu au nevoie de ajutorul nostru in dobandirea unor achizitii de baza, cum ar fi statul in pozitia de sezut, ridicatul in picioare sau mersul, dimpotriva, interventia noastra asupra unor procese atat de firesti doar va produce confuzie asupra copilului si ar putea avea chiar efecte negative, restrictive asupra dezvoltarii copilului.

Cand va fi pregatit sa faca ceva, acel copil o va face, fara nicio legatura cu interventia noastra. El nu necesita interventia noastra atunci cand este cu adevarat pregatit pentru trecerea intr-o noua etapa. Desigur, vorbim de cazul unor copii sanatosi si dezvoltati corespunzator. Cand e vorba de cazuri patologice oricum nu e suficienta interventia parintelui, ci e necesara cea a unui specialist, in caz ca observam ca bebelusul nu poate sta in sezut nici la 8-9 luni sau nu e dispus sa paseasca nici la 18 luni. CITEȘTE pe larg despre: Cum îl încurajezi pe bebe să înceapă să meargă singur – Există 8 etape ale învățării mersului la bebeluși

Ce spune psihologia dezvoltării copilului?

Jean Piaget a arătat că dezvoltarea cognitivă urmează etape care nu pot fi „sărite” fără consecințe. Mersul de-a busilea, de exemplu, nu e doar un exercițiu motor, ci stimulează și orientarea în spațiu, coordonarea vizuală și planificarea mișcărilor.

John Bowlby, prin teoria atașamentului, a subliniat importanța unui mediu sigur și previzibil: presiunea și graba parentală pot crea anxietate și nesiguranță la copil.

Academia Americană de Pediatrie (AAP) recomandă părinților să lase copilul să își atingă singur achizițiile motorii, sub supraveghere, fără a forța etapele.

Cum pot părinții să sprijine dezvoltarea copilului, fără să-l grăbească?

• să ofere un spațiu sigur și liber pentru explorare (pe podea, pe covor, nu doar în scaune sau perne);
• să lase copilul să practice mișcările în ritmul său;
• să-l încurajeze prin joc și prezență, nu prin forțare;
• să observe semnele de pregătire (ridicarea singur în șezut, încercarea pașilor lângă mobilă, cererea de oliță);
• să consulte pediatrul sau un specialist în dezvoltare dacă apar întârzieri semnificative (ex: nu stă în șezut la 9 luni, nu merge la 18 luni).

Copiii nu au nevoie să fie împinși înainte, ci însoțiți cu răbdare. Forțarea etapelor le poate afecta postura, echilibrul, siguranța emoțională și chiar încrederea în sine. Atunci când este pregătit, copilul va trece natural la următoarea achiziție motorie. Rolul părinților este să creeze un mediu sigur și să îi ofere timp, nu presiune.

Bibliografie

• Organizația Mondială a Sănătății (OMS) – Motor Development Milestones in Early Childhood, Geneva, 2020.
• American Academy of Pediatrics – Caring for Your Baby and Young Child: Birth to Age 5, 7th Edition, 2022.
• Centers for Disease Control and Prevention (CDC) – Important Milestones: Your Baby by Age, Atlanta, 2021.
• Mayo Clinic – Infant development: Milestones from birth to 2 years, Rochester, 2022.
• Harvard Health Publishing – Child development: Developmental milestones, Harvard Medical School, 2021.
• Piaget, J. – The Psychology of the Child, New York, Basic Books, 1972.
• Bowlby, J. – Attachment and Loss: Volume I – Attachment, London, Hogarth Press, 1969.
• Ainsworth, M. – Patterns of Attachment: A Psychological Study of the Strange Situation, Hillsdale, NJ, Lawrence Erlbaum, 1978.