În vreme ce majoritatea femeilor, viitoare mame, se ocupau cu ultimele decorațiuni pentru camera bebelușului lor, eu mă luptam cu posibilitatea de a nu supraviețui nașterii. Primul semn că sunt probleme a apărut la ecografia de 20 de săptămâni. Mi s-a părut mai întâi că ecografistul face mult prea multe măsurători bebelușului meu din burtică. Apoi s-a ridicat de pe scaun și mi-a zis: Mă întorc imediat.
Au trecut zece minute. Apoi, ușa s-a deschis și a intrat un doctor care, după ce s-a prezentat, mi-a spus că am placenta previa, o afecțiune în care placenta acoperă parțial sau total colul uterin. Și că, de acum înainte, ar trebui să repet ecografia la fiecare două săptămâni, pentru a vedea dacă placenta își schimbă poziția. În plus, mi-a recomandat să-mi petrec restul sarcinii în pat, într-un repaos total. Până la naștere.
Deși știam ce înseamnă placenta previa, diagnosticul și, mai ales, recomandarea de a sta în pat până la finalul sarcinii – n-au fost ușor de digerat. Avem deja 3 copii acasă – două fetițe (2 și 7 ani) și un băiețel care nu împlinise 1 an. Oricât de mult mi-aș fi dorit să rămân o mamă activă, sau măcar normală pentru ei, știam că trebuie să urmez ordinele medicului și să stau nemișcată în pat. M-a ajutat atunci asigurarea medicului care îmi monitoriza sarcina și care mi-a spus că, de regulă, placenta își schimbă poziția și că voi putea duce sarcina până la 39 de săptămâni fără nicio problemă.
Dar, după alte 5 săptămâni, placenta mea n-a dat niciun semn că ar dori să-și schimbe poziția, iar ecografiile ulterioare au dezvăluit ce se întâmpla de fapt în corpul meu: placenta mea arăta ca un șvaițer elvețian – era plină de caverne, bazine de sânge. Mai rău însă era faptul că se atașase de mușchii uterului. Am aflat apoi că afecțiunea aceasta se numește placenta increta și că exista riscul de a face hemoragie oricând, înainte, în timpul sau după naștere. Toți medicii care m-au văzut atunci au căzut de acord că nașterea nu trebuie să aibă loc mai târziu de 37 de săptămâni.
INFO Clubul Bebelușilor: Ce este placenta și ce complicații pot să apară?
Placenta este un organ uimitor, singurul organ pe care corpul nostru îl produce doar pentru a susține viața care crește în corpul nostru. De regulă, se dezvoltă în porțiunea superioară a uterului și, de cele mai multe ori, rămâne acolo până la naștere, când corpul o expulzează după naștere. Uneori, din motive destul de puțin știute, placenta continuă să crească, să invadeze miometrul uterin. În funcție de severitatea condiționată de gradul de invazie, placenta invazivă poate fi clasificată în: placenta accreta (definită de aderența excesivă a placentei la miometru, dar fără invadarea acestuia), placenta increta (aderența excesivă a placentei prin invadarea miometrului uterin), placenta percreta (invadarea întregii grosimi a peretelui uterin de către placentă, care poate să se extindă dincolo de seroasa uterină, atașându-se de organele periuterine).
Destul de rară pe vremuri, incidența placentei accreta este raportată acum la 1 din 533 de sarcini, conform Colegiului American de Obstetrică și Ginecologie (CAOG). Specialiștii explică creșterea cazurilor prin creșterea numărului de nașteri prin cezariană. CAOG estimează că dacă o femeie are o naștere prin cezariană, riscul de dezvolta această afecțiune crește cu 3%; la două nașteri prin cezariană riscul crește la 11%; la trei nașteri prin cezariană – 40%; la patru nașteri prin cezariană, cu 60%, iar la cinci, cu 67%.
Femeile care ajung în această situație au o mulțime de restricții în timpul sarcinii, iar nașterea este una plină de riscuri. Au neapărată nevoie de transfuzii de sânge. Și de o echipă întreagă se specialiști. Și chiar și așa, riscul de deces matern nu este eliminat. În cele mai multe cazuri, pentru a se evita hemoragia, se recomandă histerectomie (îndepărtarea pe cale chirurgicală a uterului).
Am învățat toți acești termeni și multe altele despre această afecțiune în timp ce le trăiam pe propria-mi piele. Îi adusesem pe lume pe toți ceilalți trei copii ai mei prin cezariană, așadar eram în cea mai mare grupă de risc. Doctorii nu m-au descurajat să mă informez de pe internet, păreau să aprecieze că citisem tot ce găsisem despre asta…
Am crezut că pot amâna naștere până la împlinirea a 37 de săptămâni, însă specialiștii au fost de altă părere. Sarcina mea avea 32 de săptămâni când, la ultima ecografie, doctorul care mă monitoriza s-a uitat pe film, a ridicat o sprânceană și mi-a zis: Când doriți să nașteți? Probabil că va trebui să o facem într-un weekend, ca să putem aduna toată echipa de doctori de care avem nevoie. Am stabilit data nașterii într-o sâmbătă, pe 22 ianuarie, la ora 9.00.
INFO Clubul Bebelușilor: Pregătirea pentru o naștere înainte de termen
Suspiciunea prenatală a placentei invazive impune o serie de proceduri obligatorii – corectarea anemiei, administrarea de corticosteroizi între 24 și 34 de săptămâni de gestație și imunizarea pacientelor cu Rh negativ. Cei mai mulți specialiști recomandă administrarea de betametazonă și practicarea intervenției la 34 de săptămâni de gestație, la 48 de ore după administrarea profilaxiei, riscurile prelungirii sarcinii dincolo de această limită fiind considerate nejustificate. Nașterea este recomandabil a fi realizată prin operație cezariană planificată, de către o echipă multidisciplinară cu experiență și aptitudini chirurgicale avansate, în condițiile pregătirii disponibilității de sânge și produse de sânge izogrup izoRh. Preoperator, este necesară obținerea consimțământului informat al pacientei cu privire la riscurile care pot surveni și pregătirea a cel puțin două căi venoase de calibru mediu/mare.
Pregătirea pentru o naștere dificilă
Am primit o doză de steroizi, pentru a ajuta plămânii copilului să se dezvolte și am fost avertizată că s-ar putea să fie cazul să mi se facă o histerectomie. Am fost de acord cu asta, oricum uterul meu își făcuse treaba. Pe viață!
În zilele care au urmat până la data stabilită nu am avut timp să mă obișnuiesc cu ideea că s-ar putea să nu supraviețuiesc. Avem 3 copii acasă și nu știam ce să le spun, pentru că nu știa nimeni cum se va termina totul. Le-am explicat că va trebui să-mi taie burtica și că, pentru o vreme, s-ar putea să fiu nevoită să stau numai în pat, iar sora lor, bebelușul de la mine din burtică, va sta o perioadă în spital. Între timp, toată familia și prietenii noștri fuseseră pregătiți să doneze sânge în cazul în care aș fi avut nevoie.
Felicitări! Ești mămică! Ai trecut prin cel mai înălțător moment din viața ta de femeie. Povestește-ne cum a decurs nașterea ta: naturală sau prin cezariană, într-un spital de stat sau o maternitate privată? Împărtășește experiența ta unică altor mame! Povestea ta poate să le ajute! Trimite-ne povestea ta cu titlul NAȘTEREA MEA, la adresa: [email protected] și adaugă câteva fotografii (opțional) din primele voastre zile împreună, mami și bebe. Noi le vom publica cu drag, împreună cu povestea scrisă de tine.
Nașterea lui Sarah
Ziua intervenției chirurgicale nu m-a liniștit deloc, mai degrabă m-a agitat văzând desfășurarea de forțe gata să întervină. Sala de operații era de trei ori mai mare decât una obișnuită. Aproximativ 25 de medici și asistente erau pregătiți pentru nașterea copilului meu. Doi anesteziști, trei obstetricieni și o echipa de asistente, în timp ce echipa de terapie intensivă neonatală, formată din doi medici și opt asistente, stăteau de-a lungul peretelui ca garda reginei, așteptând sosirea copilului meu.
Când cezariana a început, am început să mă simt confuză. Îmi era greață. Am simțit ca prin vis smuciturile și cum trăgeau din mine și, la scurt timp după asta, am auzit pe cineva spunând: «OK, bebelușul a ieșit». Apoi i-am auzit strigătul – primul ei strigăt în viață! Mi-aduc aminte că m-a trecut un val de căldură, mă simțeam ușurată. Sarah cântărea puțin peste 2 kilograme. Dar a avut probleme cu respirația și a trebuit să fie dus imediat la incubator. În timp ce asistentele o scoteau din sala de operații, am putut să-i sărut vârful nasului și ea și-a țuguiat buzele ca răspuns, ca și cum și ea voia să mă sărute. L-am trimis pe soțul meu cu ei și i-am spus: «Nu vă faceți griji pentru mine.»
Lupta pentru viață
Deși Sarah era în siguranță, calvarul meu era departe de a se fi terminat. Din spatele ecranului albastru, puteam auzi nonstop aspirarea. Carnea mea cauterizată mirosea. Când soțul meu a coborât să mă verifice, era alb la față ca o fantomă. Pierdusem foarte mult sânge. Deoarece placenta se înglobase în mușchii mei uterini, medicii au fost nevoiți să sculpteze o parte a uterului și să coasă cele două margini pentru a opri sângerarea și a evita o histerectomie. La reanimare eram foarte slăbită. Cu toate acestea, am avut puterea de a-i trimite un mesaj scurt mamei mele: «Sunt OK. Copilul este OK. Are nasul tău.»
Dar nu se terminase. Cele mai intense dureri pe care le-am simțit în viața mea mi-au invadat corpul. Durerea creștea în valuri. Aparatele începuseră să țiuie. Asistentele au năvălit în cameră, au tras cearceafurile de pe mine și am descoperit că aveam hemoragie. Patul era plin de sânge!
După trei injecții cu Methergine în coapsă, sângerare se oprise și am primit, în sfârșit, un medicament pentru durere. Pentru prima oară eram fericită.
Continuând, cu speranță
Recuperarea după naștere a avut urcușurile și coborâșurile ei: Sarah a stat 11 zile la terapie în incubator, în mare parte pentru a se dezvolta și pentru a lua în greutate. Din cauza pierderilor mari de sânge pe care le-am avut, n-am putut să alăptez decât câteva săptămâni. Apoi am hrănit-o pe Sarah cu laptele matern primit prin donație pentru primele șase luni (acum cântărește 14,5 kilograme).
Nașterea dificilă a avut și implicații pe termen lung. La zece luni de la nașterea fiicei mele, medicii mi-au îndepărtat uterul. Acum iau suplimente de hormoni și, practic, intru la menopauză. Dar dacă a trece prin toate acestea a însemnat să o aduc pe fiica mea pe lume cât mai sănătoasă, atunci a meritat totul!
Și azi mă uimește copila mea și cât de mult a lupta ea pentru viață. Și femeile pe care le-am cunoscut cât am stat în spital. Nimeni nu ar trebuie să treacă prin ce am trecut noi, încercând să dăm viață copiilor noștri. M-am împrietenit cu ele. Suferința ne-a apropiat. Unele dintre aceste femei au postat imagini cu bebelușii lor de la petrecerea a doi ani de viață… altele, cu pietre funerare. Am avut noroc.
Aceasta este povestea nașterii lui Christy Carson, o mămică din Milford, Connecticut.
Descoperă în CLUBUL BEBELUȘILOR totul despre NAȘTERE | NUME COPII | NOU NASCUT | BEBELUSI | PRIMUL AN | ALAPTARE
Surse:
https://www.contraboli.ro/
https://www.medichub.ro/
