Modelul traditional de educatie parentala ne spune ca este perfect normal sa-ti mai iesi din fire din cand in cand si sa „scapi” cate o „palmuta peste pampers” atunci cand „nu ne intelegem cu vorba buna”. In fond, ce mare scofala? Palma abia daca e simtita, si oricum am incasat-o cu totii de la parintii nostri, si uite ca suntem mari, sanatosi si fericiti. Recunoasteti aceste clisee? Ei bine, este momentul sa demontam teoriile legate de singurul mod de a „face om din copilul asta”: o palma inseamna bataie, iar bataia este un abuz care lasa urme si nu aduce nici un beneficiu.
Parintele este primul si cel mai puternic model din viata copilului.
Atunci cand parintele apeleaza la violenta, copilul intelege ca aceasta este maniera corecta de a reactiona in fata unei provocari, oricare ar fi aceasta: frustrare, enervare, tristete, senzatie de abandon, etc.
Daca mama sau tata il lovesc atunci cand sunt suparati, inseamna ca este normal ca oamenii sa se loveasca intre ei si ca oamenii mari si puternici au voie sa ii loveasca pe cei mai slabi decat ei. Este modelul comportamental pe care copilul il va adopta in relatiile sale cu ceilalti copii, fapt ce ii va ingreuna adaptarea la cerintele sociale si integrarea in colectiv si ii va atrage doar necazuri si apostrofari.
Cand se vorbeste despre abuz, majoritatea oamenilor au in fata ochilor imaginea unui copil plin de cicatrice si vanatai. Adeseori se pierde din vedere faptul ca abuzul verbal este la fel de dureros ca si cel fizic, dar ca in plus actioneaza niste mecanisme din subconstient care il vor face pe copil sa integreze in fiinta sa epitetele negative revarsate la nervi asupra sa.
Copilul va ajunge sa creada ca este rau, incapabil, obraznic, va adopta comportamentele corespunzatoare acestei descrieri. Si mai rau decat atat, parintele ajunge sa apeleze la amenintari legate de cea mai mare teama a copilului, teama de abandon, teama ca daca nu e suficient de bun parintele va pleca, il va parasi, va renunta la el. Copilul ajunge sa se simta singur, lipsit de aparare, mic si neinsemnat.
Un alt aspect care trebuie avut in vedere este acela ca, de cele mai multe ori, pedepsele corporale devin din ce in ce mai intense. Copilul nu va mai reactiona la palmuta peste scutec, nici la cea data usor peste mana. Adultul va cauta sa-l plesneasca mai tare, sau pe zone descoperite, pentru a obtine reactia dorita. Incet incet, „inocenta” palma la pampers se transforma in abuz fizic in toata regula.
Pedepsele fizice nu corecteaza comportamentele nedorite.
Toate resursele interioare ale copilului sunt concentrate pe teama pe care i-o provoaca pedeapsa, pe nedreptatea care simte ca i se face, pe avalansa de sentimente negative care il coplesesc. De multe ori, acesta nici nu mai stie care este motivul pentru care a fost pedepsit.
Pedeapsa corporala este un catalizator pentru furie.
Copiii percep acest gen de pedepse ca fiind profund injust, prin urmare lovitura primita nu va face decat sa le sporeasca furia pe care nu au nici o posibilitate sa si-o descarce. Copilul se simte umilit, iar probabilitatea ca acesta sa nu repete comportamentul nedorit de teama pedepsei este procentual mai mica decat probabilitatea ca celui mic sa-i fie teama de parintele-sursa a violentei.
Un copil care se confrunta cu asemenea sentimente negative, intense, greu de controlat si imposibil de verbalizat, nu poate decat sa se retraga in propria „carapace” sau sa se razvrateasca. Nici una dintre reactii nu este de dorit din punctul de vedere al parintelui si al relatiei pe termen lung pe care acesta isi doreste sa o cladeasca.
Desi majoritatea parintilor care isi lovesc copiii o fac in clipe de furie, in care se vad pusi intr-o situatie pe care ei insisi nu stiu sa o managerieze, gestul nu ii „racoreste” si nu ii ajuta sa se descarce; dimpotriva, cel mai adesea se simt epuizati, frustrati ca au ajuns la aceasta ultima solutie, suparati pe ei insisi si vinovati.
Toate studiile psihologice si sociologice efectuate pana in prezent au demonstrat, fara dubiu, ca:
- Cu cat copilul primeste mai multe pedepse corporale, cu atat mai agresiv va deveni el insusi;
- Cu cat copilul este lovit mai des, cu atat mai probabil este ca si el, la randul lui, sa apeleze la pedepsele fizice in educarea propriilor copii;
- Pedepsele fizice declanseaza si stimuleaza comportamentul agresiv al adultului;
- Pedepsele fizice nu functioneaza.
Efectele pe termen lung pe care pedepsele corporale le au asupra copilului devenit adolescent sau adult sunt evident negative.
S-a constatat ca adultii crescuti intr-un mediu familial in care pedepsele fizice sunt privite ca ceva normal si in care abuzul psihic era de asemenea prezent, tind sa fie egocentrici si sa aiba un comportament antisocial in care, la randul lor, sa promoveze violenta.
In plus, riscul ca acestia sa devina violenti fata de partenerul de viata (sot/sotie) este de 6 ori mai mare. Dar poate cel mai ingrijorator este faptul ca s-a demonstrat ca 1 din 4 parinti care au fost pedepsiti fizic in copilarie ajung sa le aplice propriilor copii pedepse atat de violente incat sa le puna in pericol grav sanatatea.
In mod evident, pedeapsa corporala nu aduce nici un fel de beneficii reale, nici pe termen scurt si cu atat mai putin pe termen lung.
Este preferabil ca ea sa fie stearsa cu totul din lista „variantelor de disciplinare”, pentru ca nu este generatoare de disciplina, ci doar de neincredere, teama si frustrare. Lipsite de orice mesaj pozitiv, „palmuta la scutec” sau lovitul cu cureaua sunt tot forme de violenta si, mai grav, prima are toate sansele sa evolueze si sa escaladeze, transformandu-se in cea de-a doua. Concluzionam ca bataia este rupta de fapt din iad!
