Educarea copilului este un proces care pare să nu se termine niciodată și în care, ca părinți, suntem mereu predispuși la a greși. Dar dacă vrei să descoperi mai multe și să devii un părinte mai bun pentru copilul tău, iată ce greșeli NU trebuie să repeți!
- Corectare în loc de conectare
- Recompensarea comportamentelor pozitive
- Pedepsirea comportamentelor negative
- Time-out-ul
- Rușinarea copilului pentru comportamentul său
- Orice formă de violență fizică orientată către copil
- Ignorarea comportamentelor nedorite
- Folosirea amenințărilor pentru a obține obediență
- Țipatul
- Obligarea copilului să își ceară scuze
De multe ori, conflictele dintre părinți și copii provin dintr-o lipsă de comunicare sau dintr-o comunicare ineficientă. La vârste mici, copiii știu că își doresc ceva, dar nu reușesc să verbalizeze cu detalii care le sunt nevoile. Mai târziu, adolescenții sunt împărțiți între dorința de independență și nevoia de susținere. Dar indiferent de vârstele pe care le au interlocutorii, există unele probleme comune care îngreunează comunicarea dintre copii și părinți și îi fac pe primii să se simtă neînțeleși, iar pe adulți să intervină în moduri complet lipsite de eficiență.
Corectare în loc de conectare
Nimănui nu îi place să greșească, și totuși greșeala este o parte din viață. „Numai cine nu muncește nu greșește”, spune o vorbă înțeleaptă, și este un lucru pe care nu ar trebui să îl pierdem din vedere, nici ca adulți, nici în copilărie. De cele mai multe ori, atunci când o persoană, inclusiv un copil greșește, este perfect conștient de acest lucru. Este foarte posibil ca greșeala să fi fost făcută din imposibilitatea de a găsi o soluție mai bună la o anumită problemă, iar acesta poate deveni, mai târziu, un subiect de discuție.
Ultimul lucru pe care și-l dorește o persoană atunci când știe că a făcut o greșeală este să fie criticat pentru ea. Renunță la critică: nimeni nu a reacționat vreodată pozitiv la ea! Referă-te, mai degrabă, la emoțiile prin care trece copilul, validează-le și oferă-ți ajutorul pentru a găsi soluții!
Recompensarea comportamentelor pozitive
Atunci când copilul se poartă așa cum ar trebui să o facă, recompensarea acestui comportament nu va aduce cu sine nimic bun. Dimpotrivă, atunci când părintele oferă recompensa, copilul va auzi doar lipsa de încredere a adultului în abilitatea sa de a face alegerile potrivite: altfel, de ce ar fi mama sau tata atât de surprinși și de încântați? Comportamentele pozitive ale copilului trebuie să găsească o justificare intrinsecă, mai degrabă decât o recompensă. Altfel, odată ce recompensa dispare, ce anume îl va mai motiva pe copilul tău să facă alegerile corecte?
Pedepsirea comportamentelor negative
Atunci când un copil greșește, există o motivație în spatele greșelii sale. Poate că a fost curios ce urmează să se întâmple; poate că nu a știut să procedeze mai bine; poate că asta a fost soluția cea mai simplă. Este important să discuți cu copilul comportamentele sale negative, nu pentru a le critica, ci pentru a evidenția consecințele acestora. Faptul că a lovit un coleg nu are nevoie de o pedeapsă acasă, dar e important să îi explici că, dacă va continua așa, nici un copil nu va mai dori să se joace cu el. Faptul că te-a mințit nu trebuie pedepsit, dar e corect să îi explici că îți este foarte greu să ai încredere în el atunci când știi că oricând poate spune o minciună.
Time-out-ul
Time out-ul – pauza în care copilul ar trebui să se calmeze și să reflecteze la ceea ce a făcut – nu este niciodată util. Copilul nu va percepe time-out-ul ca pe o pauză, ci ca pe o pedeapsă. El se va simți alungat și izolat tocmai în momentele în care are cea mai mare nevoie de un adult care să îl ajute să își înțeleagă mai bine emoțiile, gesturile și consecințele acestora. Time-out-ul îl învață pe copil că este indezirabil atunci când greșește și îl va determina, în timp, să renunțe la propria sa persoană în încercarea disperată de a le face pe plac celorlalți pentru că, nu-i așa? doar așa te poți face iubit și acceptat.
Rușinarea copilului pentru comportamentul său
Mulți părinți se simt ei înșiși rușinați atunci când copiii lor greșesc și au tendința de a ține predici și de a face morală în public în ideea de a demonstra că ei își fac bine treaba de părinți. În plus, este un mod de a muta reflectoarele de la părinte – care se simte judecat și criticat de martorii comportamentului nedorit a copilului – către cel mic. Ce te face să crezi că dacă tu, ca adult, nu îți poți gestiona aceste emoții negative, copilul tău o va putea face?
Orice formă de violență fizică orientată către copil
Nimic, niciodată, nu justifică niciun fel de formă de violență asupra unui copil. Și dacă încă nu e clar: palma la scutec, trasul de urechi sau de perciuni, strânsul de braț, trasul de mânuță intră în categoria violenței fizice. Odată ce ai ajuns să îți demonstrezi forța fizică asupra unui copil, acesta nu mai are nici un motiv să te asculte, în afară de teamă. Calea către orice fel de discuție este închisă, iar copilul va face tot ce îi stă în puteri pentru a se ascunde și a evita astfel de ieșiri asupra sa, pe viitor.
Ignorarea comportamentelor nedorite
Așa cum pedepsirea comportamentelor negative nu e eficientă, nici ignorarea lor nu e tocmai secretul succesului. Copilul are nevoie de atenție, structură, limite și consecințe clare, iar ignorarea unui comportament negativ nu face parte din nici una dintre acestea. De fapt, ignorarea îi transmite copilului mesajul că nu este suficient de important încât să capteze atenția părinților săi, nici măcar atunci când face lucruri rele. Există două direcții în care pot evolua lucrurile: fie copilul își asumă ipoteza propriei lipse de valoare, fie va accentua comportamentele negative, în speranța de a obține o reacție.
Folosirea amenințărilor pentru a obține obediență din partea copilului
Educația unui copil trebuie să fie bazată pe empatie, iubire, limite și consecințe. Amenințările au un neajuns semnificativ: sunt spuse la nervi și, de cele mai multe ori, nu ajung să fie puse în practică, motiv pentru care părintele își pierde credibilitatea în fața copilului. Atunci când amenințările devin realitate, ele se transformă în pedepse, nicidecum în consecințe. Mai mult decât atât, obediența obținută pe bază de amenințări nu îl învață pe copil nici care sunt comportamentele corecte și dorite, nici cum să își găsească motivația interioară de a alege lucrurile bune.
Țipatul
Țipatul este o formă de întărire negativă. Evident, un părinte poate să țipe pentru că s-a speriat. Un părinte poate să țipe pentru a-i atrage atenția copilului care se îndreaptă către o stradă intens circulată; aceste situații sunt de evitat, dar perfect normale. Dar atunci când un adult a epuizat argumentele și țipă la un copil doar pentru a-și impune punctul de vedere, aceasta este o formă de intimidare.
Obligarea copilului să își ceară scuze
Pentru ca scuzele să aibă valoare, ar trebui ca persoana care le formulează să înțeleagă că a greșit și să își asume răspunderea pentru greșeala făcută. Este nevoie de maturitate și încredere în sine pentru a admite, atât de deschis, că ai greșit. Și mai ales, este vorba despre a-ți asuma consecințele propriei greșeli – și de multe ori, copiilor le este atât de teamă de pedepse, încât nu mai au timp să evalueze consecințele reale ale greșelilor lor.
Gestul de a obliga un copil să își ceară scuze este unul care îl vulnerabilizează extrem de mult, și cine îl forțează să fie atât de vulnerabil? Tocmai persoana de la care copilul speră să primească protecție! A omite acest episod al scuzelor nu înseamnă că greșeala copilului a trecut neobservată sau că este acceptată ca un lucru bun, ci doar că îi oferi copilului spațiu să își înțeleagă greșeala și siguranța de care are nevoie pentru a o recunoaște, alături de liniștea de care are nevoie pentru a găsi care ar fi fost soluția corectă. După toate acestea, probabil că greșeala nu se va repeta, iar la o greșeală nouă, va crește probabilitatea ca cel mic să își ceară scuze din proprie inițiativă – pentru că acum are încrederea necesar să facă asta.
Nu e deloc ușor să fii părinte, mai ales atunci când, la rândul nostru, am fost crescuți de părinți care aplicau toate aceste metode și când există o presiune socială importantă de a le folosi și noi, la rândul nostru. Încearcă însă să îți amintești cum te simțeai atunci când părinții făceau aceste lucruri față de tine: sunt emoții prin care ai vrea să treacă și copilul tău? Crezi că l-ar ajuta cu ceva?