Trebuie sa recunoastem ca viata de parinte nu este intotdeauna usoara. Pe masura ce cresc copiii ne putem simti depasiti de lipsa lor de cooperare, refuzul de a asculta ce le spunem, tendinta de a face invers decat li se spune, obiceiul de a se pune in pericol pe sine sau pe altii, comportamente neadecvate si multe altele.
Uneori coplesit de ce se intampla, alteori din obisnuinta, preluand modelul familiei in care a crescut el, uneori de frica, alteori din impuls sau incapacitatea de a gestiona altfel situatia- parintele apeleaza la tipete.
Dar sunt tipetele o forma de educatie, comunicare cu copilul acceptabila?
Multi parinti isi cauta justificari pentru tipete, de la “altfel nu ma fac auzit sau altfel nu ma asculta, nu ma baga in seama, trebuie sa-i inspir din cand in cand si teama” pana la “nu depinde de mine, nu ma pot controla, el ma provoaca” sau “mai bine urlu decat sa-i scap doua palme”.
Insa ratiunea ar trebui sa ne spuna ca a tipa nu este echivalent cu a educa si nici macar cu a disciplina.
Rezultate bune nici nu exista, multi parinti se consoleaza doar cu faptul ca a reusit sa opreasca pe moment copilul dintr-o actiune neadecvata sau l-a determinat prin spaima creata pe moment sa faca o actiune ceruta.
Insa in timp, un copil crescut cu tipete, va invata sa le ignore, pur si simplu vor fi ca un fond sonor care poate fi trecut cu vederea.
Tipetele nu sunt o forma de disciplinare ci o pedeapsa. A educa un copil nu inseamna a-i cere pe un ton rastit sa inceteze un comportament ci a-i explica de ce este nociv sau neadecvat acel comportament.
Pentru a educa este nevoie de multe resurse interioare printre care si auto-controlul tonului, deoarece tipetele pot avea efecte nocive pe termen lung asupra copilului.
Care sunt efectele nocive ale tipetelor asupra copilului?
O stima de sine scazuta si neincredere in sine. Se stie ca tipetele nu cuprind cuvinte frumoase ci insulte, judecati, critici.
Pentru ca un copil sa dezvolte incredere in sine trebuie sa i se confirme ca este iubit si apreciat pentru ce este si ce face, nu sa i se tipe ca e obraznic, rau, prost, nesimtit si asa mai departe.
Copiii care sunt victimele abuzului verbal rareori vor dezvolta stima de sine si nu se vor considera indivizi valorosi si demni de respect.
Agresivitatea. Copiii la care se tipa in mod frecvent vor prelua acest comportament, vor ajunge sa considere tipetele ca pe ceva normal, ca pe o forma de comunicare sau de a obtine ceea ce vor.
Inca de la 3-4 ani vor avea un comportament agresiv fata de alti copii, strigand la randul lor, impingand, smucind, muscand.
Copiii expusi frecvent tipetelor vor avea mari probleme cu autocontrolul, cu managementul propriei furii.
Frica – multi dintre copiii la care se tipa in mod frecvent ajung tematori, anxiosi, manifestandu-se prin tremur, tendinta de a se ascunde sau chiar scaparea urinei la auzul unor voci puternice.
Daca abuzul verbal continua luni de zile sau chiar ani vor rezulta niste copii timizi, introvertiti, care ca adulti nu vor face fata imprejurarilor in care se ridica tonul si vor prefera retragerea in locul confruntarii.
Tulburari de atentie si concentrare – acestea nu sunt deloc rare in randurile copiilor la care se tipa in mod frecvent, fiind vizibile si evidente mai ales la varsta scolara, cand actul invatarii ar avea nevoie de multa focusare de care copii abuzati verbal in mod repetat nu vor fi capabili.
Diminuarea simtului securitatii. Orice copil ar trebui sa se simta protejat, in siguranta langa parinti, insa atunci cand strigatele sunt principala metoda prin care copilul este disciplinat, el nu se mai simte astfel.
Strigatele blocheaza gandirea logica a copilului si ii dau o reactie pur emotionala de aceea daca noi vrem sa-l facem sa inteleaga de ce a gresit nu vom reusi prin strigate.
In concluzie incercati sa va controlati tonul vocii si chiar daca aveti reminiscente din copilarie, majoritatea parintilor care tipa fiind fosti copii abuzati verbal, incercati sa le reprimati si sa nu supuneti copilului umilintelor prin care ati trecut si voi in copilarie pentru a nu afecta pe termen lung dezvoltarea armonioasa a copilului.
Orice parinte se simte uneori depasit de situatie, mai ales cand are impresia ca ii este subminata autoritatea si nu mai are niciun cuvant de spus in fata copilului, cand acesta il ignora total sau face ostentativ ceea ce stie ca nu este acceptabil.
Strigatul este in aceste situatii o incercare disperata de a recapata controlul, de a arata ca suntem “pe pozitii” dar trebuie sa facem un efort constient de a parasi pozitia de lupta, de a nu ne implica intr-un razboi cu propriul copil.
In situatii in care avem impulsul de a tipa mai bine apelam la umor
De multe ori ajuta mai degraba putin umor decat o pozitie de forta, putem uneori sa deturnam copilul mic din a face ceva rau si facand ceva amuzant, executand un dans prostesc si haios, inveselind copilul astfel incat sa-l facem mai cooperativ.
Iar atunci cand totusi cedam nervos si strigam la copil, caci a gresi e omeneste, tot omeneste ar fi si sa ne recunoastem greseala fata de el si sa ne cerem scuze.
Asa cum avem de la copil aceste asteptari, de a-si recunoaste greselile, asa ar fi firesc sa procedam si noi.
Tie ti s-a intamplat sa tipi la copilul tau? Ce parere ai despre comportamentul tau de adult in aceste situatii? Doresti sa il schimbi?
