În fiecare zi, clipă de clipă, Dumnezeu își arată prezența în jurul nostru. În cele mai negre situații, El e acolo, cu noi, și ne arată cărări pe care mintea noastră nu are cum să le perceapă. Așa este și povestea pe care vreau să v-o spun azi. Este o poveste incredibilă despre speranță, curaj, omenie și divinitate. Este povestea a două miracole și o minunată lecție de viață. Poveste scrisă în exclusivitate pentru Clubul Bebelușilor de Carmen Moise.
Este povestea unei fetițe, Ela, și a unui băiețel, Vlad, cea mai curajoasă fetiță din întreaga galaxie și cel mai curajos aventurier – așa cum îi alintă mama lor. Depistată cu COVID în sarcină, Carmen a ajuns să nască de urgență la Maternitatea Bucur din București. Nu i-a văzut când i-a născut și a plecat acasă fără să-i poată lua. Erau prea micuți. Au rămas în maternitate, vegheați de îngeri în halate albe. Mama lor le-a citind 88 de povești pe care le-a trimis înregistrate asistentelor din maternitate.
„Dacă totul ar fi fost cum am plănuit, azi ar fi trebuit să vină pe lume Ela și Vlad. Azi, 17 noiembrie. Eram în spital când am aflat, șocant aproape, că 17 noiembrie este Ziua Internațională a Prematurității“, scrie mămica pe pagina ei de Facebook.
Era început de octombrie, făceam cumpărături pentru venirea pe lume a bebelușilor și mă gândeam că am timp berechet, încă o lună de acum încolo, să le amenajez camera și să pun totul la punct. Doar că într-o seară am făcut febră. Nu mult, a cedat după 2 pastile de paracetamol. Dar a fost suficient pentru mine să mă îngrijorez. Dimineața mă durea puțin în gât și aveam dureri musculare ca și cum aș fi exagerat puțin cu aerobicul. Nu era cazul, evident. Mergeam spre 34 de săptămâni, mă mișcam tot mai greu, respiram tot mai greu și nu mai mâncam aproape deloc. Și pe lângă toate acestea, trăiam cu sentimentul ca acum am și COVID.
„Nu e cazul să te îngrijorezi. Te-ai protejat, semnele sunt foarte slabe, mai ia un paracetamol și stai liniștită“, mi-a spus medicul. Și cu toate acestea, pe 7 octombrie, la prima oră, m-am dus să fac testul COVID. „Dacă tot ajungi la clinică să le rogi pe asistente să îți dea și o perfuzie, să te mai pună puțin pe picioare, dacă zici că nu mănânci“, a mai adăugat medicul.
Ce se ascundea în spatele simptomelor de COVID?
Mă simțeam și mai rău în dimineața aia. Parcă aveam și contracții. În timp ce serul transparent se scurgea din perfuzie, durerile deveneau tot mai greu de suportat. O asistentă îmi ia tensiunea. „Nu se poate. E ceva greșit. Vă mai măsor o dată. Cred că e ceva cu aparatul.“ O văd tot mai îngrijorată. „Eu îl sun pe domnul doctor.“ Printre termenii medicali și sunetele scoase de aparatul care mă monitorizează aud „a ajuns la 170“. Din monitor răsunau, ritmic, inimioarele lor bătând puternic. Pentru mine asta era suficient. Dar asistenta se agita tot mai tare și îmi spunea că trebuie neapărat să mă consulte un medic. „Pierdeți timp prețios, doamnă. În locul dvs. aș pleca urgent la cea mai apropiată cameră de gardă a unei maternități.“
INFO Clubul Bebelușilor: Simptomele de COVID au făcut ca mămica să ajungă de urgență la spital. Însă doctorii aveau și o altă suspiciune, care ulterior s-a demonstrat – SINDROMUL HELLP. Sindromul HELLP reprezintă o complicație a sarcinii, o variantă a preeclampsiei, care apare de regulă între săptămânile 27 și 37 de sarcină, uneori după naștere. Simptomele sunt oboseală, dureri de cap, indispoziție, indigestie, greață și vărsături, dureri când respiri profund, umflarea mâinilor, a picioarelor sau a feței, durere în partea dreaptă a stomacului, creștere bruscă în greutate, rar convulsii și confuzie. Nu se cunosc cauzele apariției acestui sindrom, însă factori precum vârsta mai mare de 25 de ani, obezitatea, diabetul, bolile renale sau hipertensiunea arterială cresc riscul apariției acestuia. Sindromul HELLP este dificil de diagnosticat, mai ales dacă nu există semne de tensiunea arterială ridicată sau proteine în urină. Cel mai eficient tratament este nașterea.
Când Dumnezeu lucrează prin oameni se întâmplă minuni
Sunt cuvintele care îmi răsună și acum în minte. Și am plecat. La Filantropia, unde plănuisem să nasc. Dar, știți cum se spune… Dumnezeu se amuză atunci când oamenii își fac planuri. La Filantropia am fost dusă direct în camera de izolare. Eram suspecta COVID. „Până nu avem rezultatul testului nu putem face nimic“, mi-a spus doctorița. „Cert e că trebuie intervenit imediat. Sala e pregătită. Când aveți rezultatul, ne anunțați.“
N-a sosit decât a doua zi dimineața, pe la 8. Pozitiv. Eram epuizată de dureri și așteptare. Voiam să se termine cumva, oricum. „Avem un transfer!“, am auzit vocea asistentei de pe hol. Și imediat camera s-a umplut de cadre medicale care fie mă decuplau grăbit de la aparate, fie îmi adunau puținele lucruri luate cu mine, în grabă, cât să încapă într-o pungă de 2 lei.
Am coborât scările spre ieșirea din spital, mergând spre nicăieri. În ambulanță, când am auzit sunetul sirenei, am început să plâng necontrolat. Pentru prima data eram de partea cealaltă.
Mi-am adus aminte de câte ori am fost într-o mașină de filmare, urmărind câte o ambulanță, fără să știu cine e omul care suferea acolo, pe targă. Acum eram eu acolo și priveam Bucureștiul care se pierdea, încet, printr-o fereastră mică. Încercam, în felul asta, să păstrez legătura cu lumea de afară.
Am ajuns la Maternitatea Bucur. Un loc pe care l-am privit întotdeauna cu groază. Unul dintre asistenții din ambulanță, care mă ținuse tot drumul de mână, mi-a spus că o să fie bine și că o să mă ducă tot pe targă înăuntru, să nu îmi fac griji. În camera de gardă am simțit prima dată o mână care mă proteja. Și apoi încă una care mă ajută să urc pe masa de consultație.
Totul e comprimat în timp din momentul ăsta. Amintirea cea mai puternică e din sala de operație. O încăpere mică, lumină slabă și mulți oameni cu măști și combinezoane. Auzeam undeva, în spatele meu, vocea unui medic. „Spatele ușor îndoit, vă rog. Și nu mișcați, faceți exact ce vă spun și nu se întâmplă nimic.“ Îmi era groaznic de frică și asta am și început să spun cu voce tare: „Îmi e frică, îmi e frică“. Asistenta din fața mea mi-a cuprins mâinile între palmele ei și mi-a spus: „Hai să ne rugăm împreună!“
Din momentul acela am simțit efectiv că sunt pe un nor. În liniștea aia, spartă din când în când de zgomotul ustensilelor metalice, a răsunat atunci plânsul unui copil. Și apoi încă unul. Mai strident, metalic. Am știut că primul a fost Vlad. Apoi Ela. Îmi imaginam în fel și chip momentul acesta – cum o să-i privesc în ochi, cum o să le urez bun venit, cum o să îi ating, să îi miros. N-a fost așa. M-am uitat fix în lampa de deasupra mea, sperând ca într-o reflexie să îi zăresc măcar.
Plânsul lor s-a depărtat pe un hol. Al meu a rămas acolo. Plângeam și de bucurie, și de tristețe. Copiii pe care i-am așteptat și visat mai bine de 15 ani erau acum în brațele altcuiva.
Minunile nu ne apar așa cum ne dorim. Dar există!
După care m-am trezit la terapie intensivă. Durerile deveneau tot mai puternice. În fața mea era o fereastră larg deschisă. Afară ploua torențial. Cineva mă întreba dacă îmi simt picioarele. Aveam mâinile pline de branule și mă durea tot. Și burta, și spatele, și capul, și sufletul. O asistentă mă întreabă dacă am telefonul la îndemână ca să mă uit la niște fotografii. Un băiețel cu masca de oxigen pe nas și căciulă roșie. O fetiță firavă și cu piele transparentă, închisă într-un incubator. Parcă era un bob de mazăre într-o păstaie. Erau copiii mei! Așa i-am cunoscut. Apoi, tot la telefon, vocea blândă a unui medic îmi spune că sunt mici, foarte mici, dar respiră singuri, și trebuie să fiu optimistă și pozitivă. Că trebuie să avem răbdare. Să mă fac eu bine, că ei vor avea grijă de copiii mei. Ei, nu eu. „Aveți, totuși, noroc, dacă pot spune așa, că fetița e cea mai mică. Fetițele sunt mai puternice, mai luptătoare. O să vedeți ce super fetiță va fi Ela“.
Ela avea 1120 de grame, iar Vlad 2000.
„Haideți să vedem cum arată operația“, am auzit o voce ca prin vis. Eram îngrozită că cineva mă va atinge în locul ăla, cel mai dureros. „Vai, nici nu v-am atins. Cum să vă fie frică de mine?“, continuă medicul. „Facem ceva să o înveselim pe doamna?“ Iar mâna lui, cu penseta care avea în vârf un pansament îmbibat în betadină, face pe burta mea un desen. Un smiley face.
Sunt gesturi care mi-au făcut viața ușoară la terapie intensivă și mi-au scos în cale cei mai frumoși oameni fără chip. Infirmiera care mă ajuta să mă spăl pe fata în fiecare dimineață cu apa adusă de la chiuvetă în palmele ei, asistenta care m-a pieptănat înainte de a mă ridica prima dată din pat și toți medicii care mă încurajau în fiecare clipă să fiu tare, puternică și optimistă. Pentru că am făcut o treabă excelentă, spuneau ei.
CITEȘTE ȘI: Recuperarea după naștere
Depărtarea s-a scurtat cu vocea mamei
După ce am plecat de la terapie intensivă și m-am trezit singură într-o rezervă de la etajul 2, fără să am voie să ies, fără să interacționez cu nimeni, s-a instalat imediat cea mai cruntă depresie. Mă durea că am brațele goale și aveam impresia că bebelușii mei nu vor ști niciodată cine sunt pentru că nu sunt lângă ei, atunci, în primele zile. Și că mă vor uita.
A doua zi m-a sunat psihologul spitalului care așa, prin telefon, de la distanță, a reușit să mă țină în echilibru, pe marginea prăpastiei. Vorbind cu ea am avut o revelație. Să le citesc povești celor mici și, în felul acesta, să fiu aproape de ei. „E o idee excelentă“, mi-a spus medicul neonatolog. Prima poveste citită a fost cea Prințesa și bobul de mazăre. Vocea mea era tremurată și cred că am plâns toată ziua și toată noaptea gândindu-mă că ei au ascultat povestea.
A doua zi am primit confirmarea. Și în altă zi un mesaj pe telefon spunea cam așa: „bebelușii tocmai au ascultat Degețica. Reacționează la vocea dumneavoastră, se vede pe monitoare cum crește concentrația de oxigen și li se mărește pulsul. Continuați să citiți povești. Și ei, și noi, cadrele medicale, ne bucurăm să le ascultam.“
Uniți și buni. Hai că se poate!
După 14 zile am fost declarată negativă. Au fost 14 zile petrecute într-o cameră mică în care îmi creasem propriul univers plin de cărți și icoane primite în dar de la prieteni, necunoscuți și cadre medicale. Toți oamenii în combinezoane de la Bucur nu doar că m-au salvat, dar mi-au dat și cea mai importanta lecție de omenie în pandemie. Probabil că și ei, în izolare și în permanent pericol de infectare, au realizat că lupta cu acest virus se duce mai ușor daca suntem uniți și buni. Iar ei toți exact așa sunt!
Am plecat acasă tot cu brațele goale, dar cu inima plină de dragostea necondiționată a oamenilor de la Bucur și de asigurările lor că bebelușii rămân pe mâini bune. Vlad și Ela erau încă prea mici pentru a fi externați. Am continuat să citesc povești de acasă, am primit în continuare fotografii și vești bune despre copii, pe telefon. După 3 săptămâni a fost externat Vlad. După alte 3 săptămâni și Ela. Dar încă mai țin legătura și azi, pe același număr de telefon, cu asistentele și medicii de la Neonatologie. Pentru că Ela și Vlad sunt puțin și ai lor. Și lor, cadrelor medicale de la Maternitatea Bucur, le datorez faptul că azi suntem bine.
Felicitări! Ești mămică! Ai trecut prin cel mai înălțător moment din viața ta de femeie. Povestește-ne și tu cum a decurs nașterea ta: naturală sau prin cezariană, într-un spital de stat sau o maternitate privată? Împărtășește experiența ta altor mame! Povestea ta poate să le ajute! Trimite-ne povestea ta cu titlul NAȘTEREA MEA, la adresa [email protected] și adaugă câteva fotografii din primele voastre zile împreună, mami și bebe. Noi le vom publica cu drag, împreună cu povestea scrisă de tine.
