În ultima vreme, unii reprezentanți ai lumii bărbaților și-au făcut simțită prezența și ideile pe diferite canale de comunicare. Nu îi voi pomeni aici, însă sunt cei care cred că „fetele și-o cer și și-o merită.“ Băieții ăștia sunt rezultatul educației că bărbatul e mai presus de femeie. Sunt rezultatul mentalității unei societăți greșite. Martori la violență în mediul în care au crescut, împinși să-și ascundă emoțiile, au primit permisiunea să-și manifeste sub formă de violență frustrările pe care le-au înghițit. Unii verbală, alții fizică sau amândouă. Imită, sărmanii, exemplul părinților violenți din care se trag.„Nu plânge, că e rușine! Băieții nu plâng ca fetele…“
Fetițele poartă roz. Băieții, albastru. Fetițele sunt învățate să îngrijească, să ofere iubire, să asculte. Băieții, să lupte, să vâneze, să conducă. Sexele se împart în slab și puternic. Clișee? Da, sau sindromul „patul lui Procust“ aplicat de unii părinți copiilor lor.
Băieții de azi sunt bărbații de mâine. Cei care vor conduce. Casa, echipa de la birou, țara. Sunt pregătiți să preia conducerea, să fie lideri, să arate bărbăție, curaj, neînfricare. Să devină lideri și să aibă putere absolută în familie ori în orice grup feminin. Dar bărbații de mâine sunt copiii de azi. Care plâng când se lovesc și au frustrări, ca orice pui de om. Doar că nu sunt învățați să o facă. Li se interzice chiar!
Tiparul greșit al societății
Când sunt mici, atunci când se pun bazele unei educații emoționale, băieții sunt înconjurați aproape tot timpul numai de personaje feminine. Mama, bunica, o bonă, doamna învățătoare sunt femeile care vor contura educația unui băiat.
Cu atât mai mult, vei spune, de ce nu reușesc femeile – care sunt instruite să-și exprime emoțiile, să asculte, să înțeleagă – să crească bărbați capabili de empatie? Unde se pierd aceste informații? De ce nu reușesc mamele să transmită aceeași educație fetițelor și băiețeilor?
De cele mai multe ori, educația copiilor este modelată de standardele sociale, de acel „pat al lui Procust“ care are rolul de a-i uniformiza, împărțindu-i în două clase sociale diferite – băieții nu poartă roz, nu se joacă cu păpușile, băieții nu plâng, nu e potrivit ca un băiat să vorbească despre ceea ce simte. De la un băiat, bărbatul de mai târziu, se cere acțiune! Forță! Nimic mai fals…
Astfel, e de la sine acceptat faptul că băieții sunt mai năzdrăvani, mai răzvrătiți, mai neascultători. Așa sunt băieții, e normal! Ca să-i disciplinezi, trebuie să-i bați, că nu pricep de vorbă, ca fetele. Nimic mai fals…
Mai mult, băieții sunt învățați să se poarte în așa fel încât să nu se simtă fete. Ar fi josnic sau, cum zicea un băiețel întrebat cum s-ar simți dacă s-ar spune despre el că aleargă ca o fată – „M-ar distruge…“
Și aici apare o altă întrebare: ce le spunem acestor băieți despre fete? Cum îi învățăm să se poarte față de ele? Față de niște ființe „plângăcioase, slabe, incapabile de fapte mărețe“, față de sexul slab? Și asta, cu sexul slab, de unde până unde? A fi slab înseamnă a-ți arăta sentimentele, a fi empatic (a arăta înțelegere față de nevoile celorlalți)? A fi blând și plin de milă e nedemn pentru un băiat? Nimic mai fals…
Ignorați prin educație
Mamele primesc pe mână educația fiilor lor. Au deja acasă un model bărbătesc de comportament cu care nu conviețuiesc bine. Soțul, educat la rândul lui de o altă femeie, nu prea arată empatie la nevoile lor. Nu le ajută la treburile casnice, e poate violent – verbal sau fizic, le desconsideră.
De ce continuă o astfel de femeie să-și educe copiii după tiparul societății? Prinse într-un cerc vicios, nu-i mai rămâne decât să se conformeze, susținând această mentalitate în care sunt educați băieții. Ignorând emoțiile ei și ale copiilor, alege să ofere educația „patului lui Procust“ pentru că îi va plasa băiatul în fruntea societății. Reversul medaliei e că fata, în această schemă socială, nu va putea fi decât un obiect, de cele mai multe ori sexual, folosit pentru îndeplinirea unuia dintre scopurile bărbatului. Mama va continua să alimenteze acest concept greșit, spunându-le băieților că nu e potrivit să plângă, punându-le în față jucării pentru băieți și permițând soțului să o lovească.
Copiii învață din fapte, mai mult decât din vorbe. Băieții de azi sunt bărbații de mâine. Iar tot ce trebuie să facă pentru a ajunge în poziția de lider este să pară duri. Și să nu-și arate emoțiile.
Dar și ei au emoții. Și întrebări. Și frustrări. Și îi doare când sunt „altoiți“. Bătaia le usucă doar lacrimile de pe obraz, nu și pe cele din suflet. Nefiind înțeleși la vârsta la care ar fi trebuit să fie ascultați, vor sfârși prin a răspunde cu aceeași monedă. În primul rând, părinților care i-au învățat să fie așa. Copilul nu vrea să fie rău, nici măcar atunci când aruncă cu jucării prin casă sau când se dă cu fundul de pământ arătând că vrea ceva. Dar nu știe cum să se manifeste pentru a-și arăta nevoia. Dacă îi arăți că-ți pasă, dacă îi arăți răbdare și dacă ați vorbi despre sentimentele lui – furie, tristețe, înfrângere – copilul te va lua ca exemplu. Dar dacă îi spui „Treci în camera ta până te liniștești!“, furia lui va crește în intensitate, emoțiile nu vor fi eliminate, nu va înțelege de ce este ignorat de cel care ar trebui să-l liniștească. Nu va învăța să comunice. Dar va învăța să facă la fel.
CITEȘTE ȘI: Gestionarea emoțiilor la copii | Ce este bine să-i învătăm de mici
Violența e apanajul bărbaților
În ultima vreme, reprezentanți ai lumii bărbaților și-au făcut simțită prezența și ideile pe diferite canale de comunicare. Nu îi voi pomeni aici, însă sunt cei care cred că „fetele și-o cer și și-o merită.“ Sunt rezultatul educației că bărbatul e mai presus de femeie, fie ea mamă, soție sau soră. Sunt rezultatul mentalității unei societăți greșite. Martori la violență în mediul în care au crescut, împinși să-și ascundă emoțiile, au primit permisiunea să-și manifeste sub formă de violență frustrările pe care le-au înghițit. Unii verbală, alții fizică sau amândouă. Imită, sărmanii, exemplul părinților violenți din care se trag.
Toate acestea se datorează femeilor care tolerează violența față de ele sau își educă băieții să devină „bărbați puternici“. Violența este apanajul lor. Iar singura modalitate de exprimare care le rămâne este furia, agresivitatea. Li s-a spus de atât de multe ori să nu mai plângă, să se poarte că niște bărbați, încât vor învăța să-și interiorizeze emoțiile. Închise în ei, neînțelese, niciodată discutate, toate aceste emoții, strigătul lor după ajutor, se va exprima, mai târziu, prin agresivitate. Ca bărbații, nu?
Nu aș avea nimic să-l întreb pe un astfel de bărbat. Mă interesează că există doar ca să-l pot ocoli când îl descopăr. Pe lanțul dezvoltării umane îl clasez mult mai jos decât omul peșterilor, care înțelegea să-și apere femeile din trib pentru a-i crește copiii, viitori membri ai haitei. Un astfel de bărbat nu este un animal. Astfel de comportamente nu există la animale. Aș jigni necuvântătoarele să-i numesc cu acest apelativ. Sunt rebuturi. Sunt erori. Greșeli ale propriilor mame.
Dar mă întreb – Oare lor nu le e greu? Oare nu le vine vreodată să plângă, să vorbească despre ce simt, despre reculul faptelor lor asupra femeilor din viața lor, care până la urmă sunt mama, sora, bunica, prietena sau soția lor? Pentru ceilalți adulți cu care interacționează, efectele mutilării din fragedă pruncie a emoțiilor unui băiețel se văd în anii maturității. Cele care suferă cel mai mult sunt femeile din anturaj, care au avut parte de o educație situată la polul opus. Așa că în timp ce băiețeilor li se ia dreptul la a-și expune orice emoție, fiind învățați să-și ascundă orice sentiment care i-ar putea compara cu sexul slab, fetele sunt educate să-și aștepte prințul pe cal alb care, ce să vezi, nu va veni niciodată. Sau va apărea impunător și se va impune în viața ei, așa cum a fost educat, spulberând aburul poveștii pe care o aștepta domnița.
E vremea să schimbăm mentalitatea asta!
Sunt mamă de fată. Povestesc mult cu fata mea despre cum să se iubească și să iubească lumea, să se prețuiască și să prețuiască oamenii adevărați din jurul ei, cum să gândească cu mintea, dar să-și asculte și inima. Vorbim despre pericole, despre faptul că zâmbetul poate fi instrumentul cu care un monstru o poate atrage. Vorbim despre decență și despre bun simț, despre iubire de sine și despre iubirea oferită celorlalți. Are o mulțime de întrebări. Învăț să o ascult în fiecare zi, să cresc odată cu ea, să înțeleg transformările prin care o duce adolescența. Fetițele de azi sunt femeile de mâine. Soții, mame, bunici. Depinde de mine să o învăț să nu cadă în capcana agresorilor. Așa cum de voi depinde, mame de băieți, să vă educați băieții astfel încât să înțeleagă ce înseamnă o relație sănătoasă între un bărbat și o femeie. Lăsați-i să plângă, ascultați-i și faceți lucruri împreună, chiar dacă asta înseamnă să gătiți ceva la bucătărie, ori să vă însoțească la cumpărături. Învățați-i să fie bărbați pregătindu-i să-și crească propriile fete. Ce fel de bărbat ar vrea să vadă lângă fiica lor? Unul ca ei?
CITEȘTE ȘI: 15 Lucruri pe care o mamă de băiat ar trebui să i le spună neaparat!
