8 iulie 2020, 4 a.m. S-au declanșat primele contracții. Aveam deja un somn agitat, moțăit, simțeam că nu mai încap în corp, în pat, și mă întrebam cât se mai poate întinde pielea pe mine sau când o să explodeze. Așa că am deschis ochii instantaneu, am pus mâna pe burtă și am verificat așternutul, cu gândul că poate am eliminat vreun dop, vreo apă, vreun lichid de bifat pe lista „etapele travaliului” (pe care le-am documentat școlărește în cursuri, în studiu individual, ca nu cumva să-mi scape vreun detaliu al nașterii teoretice). Am fost ușurată pentru că în sfârșit am simtit cum e contracția. Iar atunci mi s-a părut că nu e atât de rău. Asta pentru că nu știam ce avea să urmeze. In primele 16 ore, contracții neregulate și gestionabile, în următoarele 12 din ce in ce mai intense și mai dese, până la cezariana cu care sunt certată și astăzi.
Toată ziua m-am foit prin casă, într-o căldură sufocantă, apăsând on/off butonul de la telecomanda aerului condiționat, stresată și de factura ce avea să vină, pentru că tocmai atunci începuse să crească prețul la curent. Mă mutam din cadă, singurul loc în care mă simțeam bine și nu trebuia sa fac nimic pentru asta, pe canapeaua unde bătea aerul condiționat, și uneori pe jos in patru labe, atunci când venea valul de contracție și respiram, respiram și iarăși respiram. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult acasă și să am încredere că o să fie bine. Aș fi vrut să dau corpului meu mai mult credit și să am răbdare cu el. Să îmi iau mai puțin repere din poveștile altora sau din cărți. Aș fi avut nevoie să înțeleg mai devreme cât de diferite sunt experiențele femeilor ce nasc, dar și cât de diferiți sunt bebelușii. Ar fi contat semnificativ să fiu în noaptea aia alături de partenerul meu și nu singură în spital, la început de covid când și un strănut te punea în carantină. Aș fi …
Am știut că vreau să alăptez înainte să rămân însărcinată
Seara la 8 însă, după numai o oră de contracții regulate, am plecat spre spital. Piticul a venit a doua zi, pe 9 iulie, la 40 de săptămâni, fix la data aproximată de prima ecografie, punctual, ca taică’su. Am știut că vreau să alăptez înainte să rămân însărcinată. Mi se părea ceva fascinant, extraterestru, cum un bebe crește și devine omuleț pentru că se hrănește cu lapte matern. Am crescut în generația în care sânii erau hipersexualizați și asta părea să fie singură lor utilitate. Mama a normalizat aspectul acesta destul de mult atunci când ne povestea cu cât drag ne-a alăptat pe amândouă și cum i-a fost greu să ne înțarce.
Când am aflat că sunt însărcinată, am fost sigură că voi putea să alăptez, de la început. Probabil de asta, în sarcină, în multele mele căutări, nu puteam să înțeleg efectiv cum funcționează un sterilizator, ce sunt tetinele și cum alegi laptele praf din atâtea tipuri, dacă va fi nevoie. Era ca și cum respingeam să consider orice altă formă de a hrăni bebelușul. CITEȘTE ȘI: Bebelușul tău nu seamănă cu ceilalți bebeluși! 9 Adevăruri după un an minunat, primul an de mămicie
De fiecare dată când se apropia momentul alăptării, eram bombardată cu astfel de presupuneri
Am început să-l alăptez pe pitic în maternitate, la câteva ore după ce am născut. L-am pus la sân și s-a atașat, dintr-o dată, corect și sigur pe el. Eu eram cea nesigură. Mai mult pentru că auzeam tot felul de impresii și feedback-uri paralele cu realitatea.
„Bebele dumneavoastră nu urinează suficient, deci nu bea suficient lapte, mai bine îi dați un biberon”. Bebele meu nu aveam cum să facă șiroaie de pipi deoarece mânca atât cât mănâncă un bebe, puțin, cât are nevoie, în acord cu stomacul lui foarte mic.
„Bebele dumneavoastră de abia trage lapte din sân. E leneș. Și nu cred că aveți lapte suficient.” Bebele meu avea un icter fiziologic pronunțat, era somnolent, și o zi de viață, nu prea avea cum să se înscrie la maratonul de supt. Acum sigur ar ieși în primii 10.
„Bebele dumneavoastră nu se satură. O să plângă de foame”. Bebele meu nu a plâns nicio clipă de foame, după ce era alăptat, ci înainte, când semnala că îi e foame. Câte și mai câte…De fiecare dată când se apropia momentul alăptării, eram bombardată cu astfel de presupuneri. Așa că, de fiecare dată când alăptam, chemam asistentele de la neonatologie să valideze atașarea la sân. Pentru că știau foarte bine la ce să se uite!
Unele dintre ele și ele mame. Aruncau doar un ochi și le era clar! Însă nu au venit nicio clipă în întâmpinarea mea. Nu au dat nici feedback aprobator nici dezaprobator legat de atașarea la sân. Cu cât erau mai dezinteresate să mă sprijine, cu atât insistam mai mult și le sunam incontinuu să vină și să verifice dacă micuțul era atașat corect.
Am adunat toată înverșunarea pe care o mai aveam după 30+ ore de nesomn, am crezut permanent în capacitățile copilului meu și am refuzat orice variantă alternativă de hrănire. Nu a fost deloc ușor! „Dar ce, doamnă, doar nu vreți să alăptați exclusiv?!” Tot felul de cuvinte aruncate, cu un impact pe care expeditorul prea puțin îl conștientizează, iar destinatarul îl resimte înzecit.
Citește și despre: Normalitatea primelor luni din viața bebelușului
Părea că deservește mai mult interesul adultului decât nevoia copilului
Biberonul era însă la putere. Pe holul secției de neonatologie se închinau ode biberoanelor. M-am întrebat de ce se întâmplă asta. De ce un proces atât de natural, de spontan, cu atât de multe beneficii este inhibat, discreditat și poate chiar blamat? Să fie despre controlul pe care stuff-ul maternității simte că îl deține cu biberonul și despre scăderea nivelului de risc perceput? Să fie despre faptul că trăim într-o lume de plastic și uităm de unde am plecat? Sau e doar mai simplu? Să ai pe secție bebeluși cu burta plină, care dorm și nu te deranjează, timp în care cauți niște rețete pe Instagram și plasezi niște comenzi online. Oricare ar fi răspunsul, în cazul de față, părea că deservește mai mult interesul adultului decât nevoia copilului. (vreau să subliniez, încă o dată, că aici este vorba despre lipsa sprijinului perceput de mine în maternitate, nu despre cum alege fiecare mamă să își hrănească bebelușul. Asta nu sunt în măsură să exprim.)
Iubirea pentru copilul meu nu a ameliorat sau diminuat din durerea fizică sau emoțională
Alăptarea nu a fost întotdeauna un proces lin pentru mine și bebele meu. Chiar dacă nu am trecut prin răni, mastite, dureri, mi-am simțit sânii epuizați după un an, atunci când el a continuat să sugă mai mult decât mă așteptam. Citeam despre bebeluși care se autoînțarcă la 1 an și un pic, care devorează fripturi și platouri de legume, iar al meu voia lapte de la sân mai mult ca niciodată, zmeură și coacăze. Am experimentat o paletă largă de trăiri, de la euforie în simbioză totală până la epuizare cronică și durere fizică. Uneori aveam senzația că îmi petrec jumătate din zi și din noapte la orizontală și îmi era greu să mai identific nevoia din spatele cererii lui. Păreau să fie atât de multe….
Ziua citeam mult și îi citeam în timp ce alăptam, noaptea respiram controlat și număram compulsiv, poate poate o sa adorm la loc după ce mă trezisem de prea multe ori. Și plângeam. Uneori poate mai mult decât dormeam. Iubirea pentru copilul meu nu a ameliorat sau diminuat din durerea fizică sau emoțională. La fel cum momentele de suferință personală, de depresie, nu au alterat sentimentul de iubire, admirația pentru el și dezvoltarea lui. Pentru mine, ele sunt separate și coexistă.
Citește pe larg despre: Lista cu cele 14 probleme frecvente care pot să apară în timpul alăptării și soluții pentru ele
Conectarea însă am trăit-o plenar, datorita alăptării!
De la 2 la 6 luni bebe dormea atunci când stătea lipit de sân (chiar dacă nu se hrănea în timpul acesta), lipit de unul dintre noi sau în marsupiu, în orice combinație care implica apropiere. Se trezea instantaneu atunci când îl puneam pe pat. Mergeam la toaletă cu el în brațe sau în sistem. Așa a început să-și facă loc oboseala în viața mea, treptat, puțin câte puțin. Am dormit pe timpul zilei doar în prima lună. Perioadele cu treziri multiple erau din ce în ce lungi, iar cele de recuperare din ce în ce mai scurte. Îmi era greu să mă adaptez atât de repede la schimbarile lui, iar când reușeam și deprindeam noua rutină, venea următorul val de schimbări.
Eu mă stresam în tot acest timp, însă el se liniștea, de fiecare dată, la fiecare puseu, la fiecare erupție dentară, în fiecare moment de greu (căruia nu îi puteam da de cap de ce se întâmplă) atunci când îl puneam la sân. Dormea scurt și des. În unele zile aveam senzația că doar asta fac, îl alăptez și îl culc. Marea lipeală dintre noi și puținul timp pentru mine au devenit o obișnuință. După o vreme nu m-am mai împotrivit și am luat fiecare zi ca atare. Căldura și starea de bine generate de apropierea fizică replica euforia pe care o simțeam în sarcină, spontan.
Eram doi, dar de fapt eram unul….ca și în sarcină, eram eu cu burta mea, dar de fapt eram doi. Pe la 6 luni l-am pus pe pat cu gândul să merg repede sa iau marsupiul, în așteptarea că se va trezi instantaneu. Dar nu s-a trezit decât peste 45 minute. De atunci, am început să ies din dormitor neînsoțită și să petrec aceste 45 de minute, încercând să reconstruiesc relația cu mine. Citește pe larg despre: Săptămânile minune și salturile mentale
A spus „truti” (echivalentul pentru alăptat) înainte de „mama”
După 1 an de zile, în timp ce îl alăptam, a început să mă țină el pe mine în brațe. Era suficient de mobil cât să se cuibărească cu ușurință la pieptul meu și să-si pună brațul lui peste brațul meu. Uneori mă mângâia, alteori mă ciupea, sau mă strângea în brațe, cât putea el de tare, și zâmbea. Puțin mai târziu, când a început să vorbească, a început să ceară să îl alăptez ferm și clar. A spus „truti” (echivalentul pentru alăptat) înainte de „mama”. A găsit alternative de alint pentru asta (trutita, trutilitu), într-o joacă și explorare permanentă cu sunetele. A inventat ritmuri muzicale și cântece scurte despre alăptat.
Acum, la 1 ani și 9 luni, îmi spune „mama, dă-mi truti”, în timp ce îmi pune mâinile pe obraji și se uită concentrat la mine, iar eu sunt copleșită de bucurie și emoție să asist la această evoluție. Când bag cheia în ușă, îl aud cum fuge către intrare și strigă „trutiiii” cât poate de tare, râde surescitat și sare la mine în brațe când intru. Aceste momente nu au pereche. Nu seamănă cu nimic din ce am trăit până acum. Este ca și cum am mâncat mămăligă cu brânză și smântână toată viața, iar acum am descoperit pastele cu fructe de mare. Ca și cum am condus un Wolkswagen până în prezent, iar acum am o Tesla. Totul e la puterea 10. Iar pe măsură ce el crește și se apropie finalul acestei etape de bebelușenie, conștientizez cât sunt de finite. Citește pe larg despre: Beneficiile științifice ale alăptării prelungite
…evoluăm firesc și treptat spre independență, cu multă muncă și cu destulă frustrare
Până acum (și probabil până la înțărcarea definitivă), „truti” a fost răspunsul la fiecare hop din viața piticului, fie că a luat o trântă și a suspinat câteva minute, fie că a zăcut câteva zile cu febră mare și cu lipsă totală de energie. Îmi dau seama acum, retrospectiv, cum aceste momente ar fi fost și mai grele, dacă nu l-aș fi alăptat. Și cum acest proces a facilitat o relație de dependență firească, hrănitoare, frumoasă între noi doi. Faptul că îl alăptez în continuare doar ziua nu îl face mai dependent de mine, din contră, uneori spune „nu vrei mama” și își vede de joaca lui. Mai degrabă îl ajută să jongleze dimensiunea apropiere – separare, să își ia energie din conectare, să plece și să revină atunci când are nevoie.
Ne naștem atât de dependenți și neajutorați, evoluăm firesc și treptat spre independență, cu multă muncă și cu destulă frustrare. Suntem cele mai involuate si imature dintre mamifere la naștere, cu un ritm mult mai lent și cu o predispoziție către simbioză mult mai pronunțată. Avem mare nevoie de iubire, căldură, siguranță și protecție, acceptare și apartenență. Prin intermediul alăptatului, am simțit cum se construiește această legătură între noi, cum ne înțelegem prin acest limbaj comun, într-un context de noutate și anxietate de ambele părți.
Hrana era iubire, atașarea la sân emana căldură, poziția în brațe era despre conținere și protecție. Tot pachetul! Am trăit această legătură plenar, iar în ciuda oboselii cumplite, aș face exact la fel. Am reușit să-mi cunosc și să-mi apropii bebelușul, să-i ofer ce consideram mai de preț și să ating o stare de bucurie care echilibra momentele foarte grele.
A fost decizia corectă!
Maternitatea este un paradox pentru mine. Când e bine, e foarte bine. Când e greu, este cu stări depresive, vinovăție, stres, anxietate și multă, multă oboseală. Toate astea chiar în decursul unei zile. Am resimțit epuizarea din ce în ce mai pregnant după 1 an. Așteptarea mea era ca somnul de noapte să se îmbunătățească, să devină ceva mai legat, mai cursiv. Ceea ce s-a întâmplat de fapt a fost că somnul era din ce în ce mai întrerupt, la intervale de 1h, 45 de minute sau chiar 30 minute, pentru o bună perioadă din noapte. Ulterior, la asta s-a adăugat o trezire serioasă, când puștiul se activa pentru 2 sau 3 ore in miez de noapte și adormea spre dimineață. Citește pe larg despre: Bebelușul meu doarme cel mult 2 ore legate noaptea. Nu am fost niciodată atât de disperată, aveam halucinații de la oboseală
Pe la 1 an jumate, am decis să încep înțărcarea de noapte pentru că ajunsesem la capătul puterilor. Nivelul meu de stres era atât de ridicat încât nu mă puteam liniști și adormi. Dormeam între 2 și 4h pe noapte, iar în rest moțăiam sau încercam să nu mă mișc să nu îl trezesc pe el. Nu că asta ar fi făcut vreo diferență. Mi-aș fi dorit să intru în procesul de înțărcare măcar un pic mai odihnită, pentru că știam că va fi cu mult plâns și nesomn. Am crezut multă vreme că ar fi fost mai ușor pentru toată lumea să încep mai târziu, când el poate ar fi înțeles mai clar ce se întâmplă, dar nu și pentru mine. M-ar fi ajutat să setez câteva repere și limite, care să mă ghideze și să conțină aceasta nouă etapă din relația pe care o construiam.
Îmi imaginam că „înțărcare cu blândețe” însemna fără suferința copilului, iar la noi, pe timp de noapte, nu a părut deloc blând. Aș fi vrut să fiu mai asumată și mai fermă că e decizia potrivită, însă am oscilat permanent, într-o dezbatere interminabilă cu mine, care mă obosea și mai tare. A fost decizia corectă! După această etapă, toată lumea a dormit. Am continuat alăptarea pe timp de zi. Și am revenit la a fi foarte bine!
Citește pe larg despre: Înțărcarea condusă de copil – un proces natural, lent, fără reguli și complet impredictibil
Pentru noi așa a funcționat…
Am avut o sarcină ușoară, în care am experientat trăiri cu totul noi pentru mine. Am dormit cât cuprinde și am mâncat ce am vrut. În al doilea trimestru, euforia și extazul erau la ordinea zilei. Nimic nu m-a abătut de pe acest drum. Am avut un travaliu lung, dureros, încheiat cu o naștere prin cezariană, pe care am simțit-o ca o ruptură între mine și bebe, bruscă, dură, traumatizantă. Alăptarea ne-a reconectat. A fost colacul de salvare care m-a ajutat sa navighez toată durerea fizică și valurile de depresie, ce veneau de fiecare dată cu mai multă forță. M-a ancorat în prezentul relației noastre și a permis ca iubirea și durerea să coexiste. M-a ajutat să îmi cunosc bebelușul atunci când nu mai știam cine sunt eu. Așa a început maternitatea conștientă pentru mine. Iar acum învăț, ușor ușor, cum să dau drumul acestei părți atât de importante din relația noastră și să văd beneficiile următoarei etape. Pentru noi așa a funcționat… E, desigur, foarte personal și cu ramificații inconștiente mult mai profunde. Mai am multe de înțeles, deslușit și, cu siguranță, de reparat.
ÎN CLUBUL BEBELUȘILOR am pregătit un GHID COMPLET DE SUPORT PENTRU ALĂPTARE
Vizitează sectiunile de mai jos și alăptarea bebelușului va fi lină și plină de satisfacții!
ALĂPTAREA LA ÎNCEPUT
BEBELUȘI ALAPTAȚI
ALIMENTAȚIA ÎN ALĂPTARE
DESPRE LAPTELE MATERN
SPRIJIN PENTRU ALĂPTARE
TOTUL DESPRE ÎNȚĂRCARE
