NU îți propune să fii o mamă PERFECTĂ

Exact, ai citit bine! Azi e vorba despre cum să NU fii perfectă ca mamă și chiar despre beneficiile pe care le poți obține din acest lucru. Nu te teme, deschide ochii și ascultă-mă, nimeni nu va avea decât de câștigat.

Dacă vrei să fii perfectă nu te condamnă nimeni, cu atât mai puțin literatura de specialitate pe care o citești din scoarță în scoarță de când ai rămas gravidă și care, îți oferă toate rețetele de care ai nevoie pentru toate cazurile în care ai putea să faci greșeli în creșterea și educarea micuțului. E o utopie, oricum, dar plec de la premisa că tot ceea ce faci crezi că e perfect. Și că antonimul acestui cuvânt, văzut ca stare de fapt, ar fi haosul. Oare chiar așa stau lucrurile?

Prima definiție din DEX a cuvântului perfect sună în felul următor – care întrunește în cel mai înalt grad toate calitățile cerute. Cerute, adică ceea ce se cere de la o persoană perfectă este să aibă toate calitățile de care au alții nevoie.

A doua definiție din DEX – care nu lasă nimic de dorit. Se referă, desigur la ceilalți, care nu mai simt nevoia să mai ceară absolut nimic în plus, din moment ce primesc tot ceea ce au nevoie. Și acum vine întrebarea: ce primește o persoană perfectă la schimb? Tu, mama perfectă, n-ai nicio nevoie? Tu chiar n-ai vrea să se întoarcă la tine de la cei cărora le oferi perfecțiunea ta nimic? Chiar nu există niciun moment în viața ta perfectă în care ai vrea, la fel de perfect, să împarți responsabilitățile/deciziile cu o altă persoană? Nu crezi că ți-ar fi mai bine, nu crezi că ai putea găsi timp și pentru tine, pentru pasiunile care ți-au creionat personalitatea până în momentul în care ai adus pe lume un copil?

Dar nu, cele mai multe dintre femei (m-am numărat și eu o vreme printre ele) optează pentru această perfecțiune atunci când devin mame. Manifestă un fel de resetare a conștiinței care se instalează automat odată cu apariția maternității. Punctul zero al existenței lor pe acest pământ. Schimbă stilul de viață, rețetele, prieteniile, zăpăcesc bărbatul – care nu-și mai recunoaște consoarta –, schimbă antipatii cu simpatii, schimbă topicul tuturor discuțiilor despre viață. Totul pentru o cauză nobilă – acum suntem părinți, nu mai putem face aia sau ailaltă… nu se cade.

Mama perfectă – Literatura de specialitate nu face decât să te zăpăcească

Ficțiune: gravidă bine, undeva pe ultima sută de metri, mușcând cu poftă dintr-un croasant în vârful patului, citeam despre semnele care ar trebui să te facă să înțelegi că ai intrat în travaliu. Atât de simplu explicate, plus diferențele dintre contracțiile false și cele adevărate, încât mi-a fost totul clar.

Realitatea: a fost foarte diferită. În ultima lună de sarcină ajunsesem să merg săptămânal la control și așa am descoperit că, deși nu simțeam nimic, intrasem în prima etapă a contracțiilor și că urma să nasc. De fapt, mă și internaseră deja, deși eu tot nu priceam ce așteaptă doctorii să simt. La polul opus, se află femeile care ajung de urgență la spital acuzând durerile facerii, când de fapt, nu este vorba decât despre o indigestie și mulți nervi.

Ficțiune: cărțile de parenting spun că o mama va reuși în scurt timp după naștere să descifreze plânsul bebelușului și va știi exact care este nevoia acestuia. Că, mă rog, într-un fel plânge de foame, în altul de durere și în altul de plictiseală.

Realitatea este alta. Realitatea este că bebelușul plânge cu aceeași voce indiferent de nevoile sale. Însă ceea ce e iar adevărat și face mult rău unor mame care vor să fie mame perfecte, este că dacă nu te prinzi că cel mic plânge diferit, ar trebui să te gândești să nu mai aspiri la statutul de mamă perfectă, că nu mai ai nicio șansă.

Ficțiune: cărțile pentru părinți, la fel și articolele de pe site-urile de profil, conțin o mulțime de stereotipii la care mințile „virane“ ale femeilor aflate pentru prima oara în aceste situații, se încadrează perfect. Instinctul matern se naște odată cu copilul ori dacă pruncul născut nu este pus imediat la sân după naștere legătura dintre mamă și acesta poate avea de suferit. Prostii!

Realitate: Cum se aplică aceste teorii unor mame care, din punct de vedere medical, nu sunt în stare să asigure această legătură cu pruncul imediat după naștere? Căci sunt sub efectul unei anestezii generale după o operație de cezariană sau frânte de oboseală după un travaliul de câteva ore legate. Sunt încadrate de la bun început într-o categorie care nu merită râuri de cerneală în literatura de parenting?

80% dintre femeile care și-au văzut copilul imediat după naștere nu s-au așteptat ca micuțul să arate atât… de ciudat. Și asta tot din cauza falselor așteptări create de pozele cu nou-născuți publicate pe canalele informatice de care vorbeam. Îmi amintesc când lucram în presa de print din zona parenting că, deși subiectul articolului era despre ce se întâmplă cu un nou-născut imediat după naștere, poza care însoțea articolul trebuia să înfățișeze un prunc roz, cu aspect de înger adormit, nu unul boțit, roșu-aprins la piele și plin de secreții – cum arată, de fapt, în realitate. Pentru că „proaspetele mame au nevoie de pozitivism în această perioadă“. Toată lumea are nevoie de lucruri pozitive în viață, dar asta n-ar trebui să se transforme în înșelarea așteptărilor.

Și, apropo de așteptări…

CITEȘTE ȘI: Al 4-lea trimestru de sarcină – Adaptarea bebelușului în primele 3 luni de viață

Coboară ștacheta așteptărilor! Și pe a plăcerilor, deopotrivă!

Sarcina, vei vedea, se va dovedi a fi ultima perioadă a ta ca persoană care contează. În ochii tuturor, chiar și în ai tăi. De îndată ce se declanșează travaliul, atenția tuturor celor din jurul tău se va îndrepta brusc spre pruncul care a scos capul în lume. Dacă în tabloul imaginat de tine te vezi zâmbind și ținând în brațe o sărmăluță bine împachetată, taie din poza asta persoana ta. Da, da, decupeaz-o și alipește-o la loc doar din două în două ore, momentele în care celui mic i se face foame și-și cere drepturile.

Convinse fiind că suntem singurele ființe care se pot ocupa specializat de nou-născut, eliminăm din start orice ajutor care ar putea veni de la ceilalți membri ai familiei – pe motiv că instinctul matern care ne-a fost inoculat din legendele parentingului nu funcționează corect decât dacă pleacă de pe latura maternă a părinților. Tații nu știu să-l țină corect în brațe, nu-i susțin capul, nu sar la fel de repede în poziție de drepți când plânge odorul și nici nu fug atât de repede, mai ales cu brațele întinse, când se aude chemarea plânsului. Mama e doar una, nu-i așa?

CITEȘTE ȘI: Primul An al bebelușului – Primele 52 de săptămâni de viață

Ba fix așa e, de asta ar trebui să te gândești de la bun început câte clone – mai mult sau mai puțin pregătite – te hotărăști să accepți prin preajmă. Vrei să fie casa lună, hainele călcate și spălate, să mai vezi afară prin geamuri? E bună și o bunică, dacă se oferă să ajute! Nu le face cum le faci tu, dar măcar sunt făcute. Vrei să ai mâncare gătită la fiecare cină? Dacă și-a manifestat dorința să te ajute, oricine ar fi această ființă – din partea mea poate fi și vecina de la doi –, oferă-i această ocazie! Coboară însă ștacheta așteptărilor. Dacă poți să faci asta și să accepți lucrurile făcute de alții, în felul lor, câștigi timp pentru tine. Poți ieși la plimbare cu bebelușul. Poți să ațipești alături de el, după ce-l alăptezi. Poți să faci ce vrei tu pentru tine cât el doarme – inclusiv o baie caldă.

Chiar dacă nu ai niciun ajutor la lucrurile casnice, sfatul rămâne același: coboară ștacheta așteptărilor! Casa cu un copil mic nu mai arată cum arată pe vremea când singurul locatar al canapelei era pisica. De fapt, niciun moment al zilei nu mai seamănă cu ceea ce numeai viață înainte să devii mamă. Dimineața nu mai ai timp să zăbovești în pat, să termini încă un capitol din romanul început, peste zi vei pierde numărul scutecelor schimbate și rutina își va pune amprenta asupra ta, iar seara vei cădea lată, dorindu-ți să fi apucat măcar un duș să faci.

„Asta mă face să-mi amintesc de resturile de mâncare pe care le terminam din farfuria celui mare, căci timp de vreo 2 ani după ce s-a născut al doilea copil, n-am mai apucat să mă așez la masă pentru a mânca. Înfulecam resturile din farfuriile celor care terminaseră de mâncat, și asta în picioare, în drum spre chiuvetă, înainte să le spăl. Ajunsesem să mă bucur de fiecare firmitură rămasă, iar seara, după ce adormeau toți, mă strecuram să pun hainele la uscat și savuram o bucățică de brânză cu o guriță de vin roșu. Era cea mai festivă plăcere – în pijamalele hărtănite de copii, cu bavețelele proaspăt spălate într-o mână, în timp ce cu cealaltă țineam deschisă ușa frigiderului“, îmi povestea o prietenă zilele trecute.

Momentele astea ar trebui să existe mereu. Plăcerile mici, nevinovate, care te pot descalifica de la teribila luptă pentru titlul de mamă perfectă, nu te fac mai puțin mamă. E chiar recomandat să „furi“ aceste mici bucurii, mai ales dacă ai doi sau mai mulți copii sub cinci ani. Ia o pauză, chiar dacă asta înseamnă să bei o cafea așezată pe bordura trotuarului după ce l-ai lăsat pe cel mare la grădiniță, iar cel mic a adormit în cărucior. N-ai idee cât de mult contează!

Până trec copiii de vârsta de 3 ani, orice vacanță cu copilul pare să semene cu pregătirea unei echipe de la NASA pentru aselenizare. Tone de lucruri (inutile), un program de vacanță întocmit după programul de masă și somn al micuțului, atenție sporită „nevoilor“ lui, griji, spaime, oboseală, zâmbete doar în poze.

Nu pleca cu mintea doldora de idei preconcepute, cum că micuțului nu-i place la soare, ori că îi e scârbă de nisipul de pe plajă, nici îngrijorată că minutele de stat la soare care ți-au mai rămas după ce s-a trezit, l-ai hrănit și ați ajuns pe plajă nu sunt de ajuns. Când era copila mea mică și plecasem cu ea în prima noastră vacanță, am descoperit că aveam un copil extrem de adaptabil, căruia îi făceau plăcere abaterile de la program, somnul în locuri în care aș fi jurat că nu va putea dormi până la vacanța aceea și mâncărurile noi, locale, pe care le-am descoperit acolo. Evident că m-am calmat și am început să mă bucur de vacanță. Am realizat că un copil mic, indiferent unde pleacă are nevoie doar de părinți lângă el, de răspuns prompt la nevoile lui și de iubire. Stresul face rău tuturor!

CITEȘTE ȘI: Tot ce mi s-a întâmplat în viață înainte să te naști tu m-a pregătit să fiu mamă. Mama ta, pui de om!

Acceptă că micile înfrângerile nu înseamnă pierderea războiului

Nu ai voie să te bucuri, de relaxare nici nu poate fi vorba. Ai născut, ai căpătat griji noi. Vei trece prin mania cântăritului după fiecare supt (ia sau nu ia în greutate normal?), plânge prea mult sau prea puțin?, ce e bubița asta pe piele?, respiră?, aoleo, sughiță!, apoi afli de puseurile de creștere, ai întrebări fără răspuns – face sau nu face febră de la dinți?, câte grade înseamnă febră? și câte și mai câte. Au trecut toate astea?! Stai că vine diversificarea alimentației, prezentată în cărțile de specialitate ca o mare încercare. Set nou de întrebări, cu ce încep? Când îi pot da citrice? Cum i le dau? Cât trebuie să-i dau ca să se sature?

Cât ai bate din palme pleacă la grădiniță. Nu s-a terminat aici, nu-ți face iluzii! Vei afla despre teroarea imunității, un capitol imens, plin de informații care se bat cap în cap începând de la doctori. Grădinița vine la pachet cu infecțiile respiratorii sau cu o mulțime de alte virusuri și bacterii care vor destabiliza liniștea familiei.

Unde am greșit? De ce copilul meu se îmbolnăvește așa des? Ce să fac să-i cresc imunitatea?

Răspunsul pe care-l cauți n-o să-ți placă. E ca și cu spălatul pe mâini în era coronavirusului. Se numește răbdare, în acest caz. Nu prea ai multe de făcut ca să schimbi ce se întâmplă, decât să fii lângă el, fără însă să uiți de nevoile tale. Va plânge, va face febră din când în când, se va îmbolnăvi și dacă-l duci și dacă nu-l duci la grădiniță, pentru că așa capătă imunitate, va mânca după gusturile voastre, ale familiei, va crește și se va dezlipi de tine.

Nu vei greși niciunde, chiar dacă se vor întâmpla toate aceste „nenorociri“, și nici nu vei găsi vreo o rețetă universal-valabilă a creșterii copilului. Fii lângă el și oferă-i atenția ta, învățându-l totodată că și tu ai nevoile tale și că va trebui să vi le satisfaceți în egală măsură. Că e normal să ai lucrurile tale la care el nu are acces, că ai și tu nevoie de timp pentru tine, cât el se joacă sau face alte activități singur, că poți și e normal să pleci puțin de lângă el, dar că te vei întoarce mereu, ținându-te de promisiune. Că e bine și pentru el și pentru tine să fiți relaxați. Încearcă să faci asta!

CITEȘTE ȘI: Ce ne spun bebelușii când plâng?