Înțărcarea naturală (autoînțărcarea) – un proces natural deși lent

Intotdeauna cand vine vorba de alaptare se aduce in discutie si procesul inevitabil prin care acest demers ia sfarsit si anume intarcarea.

Cum este vazut procesul intarcarii bebelusului in general?

In societatea noastra opinia majoritara considera momentul intarcarii ca fiind unul neaparat condus de mama, ea fiind aceea care trebuie sa decida cand pune capat alaptarii, de obicei brusc si de multe ori la presiunile celor din jur, care o fac sa cedeze prin prejudecati de genul “e deja mare, are deja dinti, laptele nu mai are valoare, n-o sa-l mai poti intarca niciodata daca n-o faci acum”. Motivele pentru care o mama decide sa-si intarce copilul pot fi numeroase, uneori subiective, alteori obiective dar e bine ca aceasta decizie sa se ia in cunostinta de cauza si sa nu se bazeze pe informatii eronate sau, cum spuneam, presiunea celor din jur.

Exista alternativa la intarcarea fortata, impusa copilului?

Mamele care sunt convinse de beneficiile alaptarii, nu vor sa-si frustreze copiii si care nu stiu totusi care ar fi momentul propice intreruperii alaptarii trebuie sa afle vestea buna: exista intarcare naturala.

Intarcarea naturala este acel proces care este initiat de copil. Pur si simplu de la un moment dat copilul va suge din ce in ce mai putin si mai rar, pana  nu va mai dori sa suga. Pare greu de crezut, desigur, si este drept ca e un proces lent care foarte rar survine inainte de 2 ani, antropologii stabilind (in urma unor numeroase studii) ca varsta intarcarii la om se situeaza undeva intre 2 si 6 ani.

De cand Organizatia Mondiala a Sanatatii recomanda alaptatul pana la 2 ani si mai mult, conceptiile asupra alaptarii si asupra intarcarii au inceput incet incet sa se schimbe, totusi suntem tributari unor conceptii nefondate cum ca alaptatul peste 2 ani nu mai e nutritiv, ca de la o varsta in sus are conotatii sexuale sau incestuoase, ca va avea efecte negative asupra psihicului copilului si asa mai departe.

Insa mamele ar trebui sa decida in cunostinta de cauza iar daca ele considera ca alaptarea este un act care tine de ea si de copil si va fi sigura de acuratetea informatiilor pe aceasta tema va putea contracara presiunea “binevoitorilor” care decid de pe margine, fara sa fie implicati in acest act care ar trebui sa priveasca doar femeia si copilul alaptat.

De ce sa alegem intarcarea naturala (autointarcarea) a bebelusului?

Deciderea in favoarea intarcarii naturale are nenumarate beneficii atat pentru mama cat si pentru copil:

• Mama nu mai trebuie sa poarte decizia pe umerii sai, sa se framante si sa aiba dubii daca a ales bine momentul intarcarii, sa regrete ulterior etc. Decizia va fi strict a copilului, el fiind cel mai in masura sa hotarasca acest lucru urmandu-si instinctele firesti;
• Intarcarea brusca, fortata, are repercusiuni atat asupra mamei cat si a copilului. Mama va avea probleme cu angorjarea sanilor, va trebui sa ia anumite pastille care-i produc o stare de rau etc. Copilul va avea cel putin cateva nopti si zile de plans, va fi frustrat, nedumerit ca i se retrage un drept, un privilegiu. In cazul intarcarii naturale nici unul dintre protagonisti nu are de suferit, ea producandu-se treptat si lent, putand incepe, spre exemplu, la doi ani si sa sa se finalizeze la 3, copilul sugand in acest rastimp din ce in ce mai putin, ca urmare productia de lapte diminuandu-se de la sine;
• Sistemul imunitar al copilului se maturizeaza undeva in intervalul situat intre 2 si 6 ani, prin urmare alaptarea si la aceste varste continua sa-i ofere anticorpi si sa-l faca mai rezistent in fata infectiilor, contribuind la intarirea sistemului imunitar;
• Majoritatea copiilor isi pierd interesul pentru supt (indiferent ca este vorba de san, suzeta, biberon, deget) in acest interval de 2-6 ani prin urmare intarcarea naturala este un proces normal, care nu necesita interventii din exterior.

Desigur ca intarcarea naturala nu este pentru oricine si sunt mame care se simt obosite de alaptarea indelungata, de la un moment dat nu se mai simt comfortabil in legatura cu acest rol al lor, isi doresc mai multa independenta etc.

Acest articol nu stipuleaza faptul ca toate mamele ar trebui sa mizeze pe acest proces natural al intarcarii conduse de copil ci doar le incurajeaza pe cele care si-ar dori acest lucru dar sunt nesigure pe ele din cauza neincrederii celor din jur, a informatiilor contradictorii care circula pe aceasta tema, a prejudecatilor societatii si a acuzelor mai mult sau mai putin voalate care li se aduc din cauza ca au decis sa-si urmeze instinctul si sa respecte dreptul la alegere al copilului.

Este o realitate de necontestat ca exista un moment la care se produce intarcarea initiata de copil, oricat de greu ar parea de crezut intarcarea nu trebuie neaparat sa reprezinte o ruptura dureroasa, un act initiat si dorit doar de mama, un pas obligatoriu pe care copilul este fortat sa-l faca si daca nu este pregatit. Intarcarea naturala va surveni firesc, la un moment dat si nu trebuie sa existe decat rabdare si intelegere fata de copil si in definitiv pentru actul alaptarii.

In loc sa traiasca, de la inceputul alaptarii, cu teama ca va veni momentul dureros al intarcarii, moment care se stie ca va fi dificil de suportat de ambii, ca presupune stres, presiune, plansete, mama ar trebui sa traiasca clipa, momentul prezent, sa se bucure de toate momentele de intimidate presupuse de actul alaptarii si sa aiba incredere in capacitatea, competenta copilului de a decide ce este bine pentru el. Citește și despre: Înțărcarea condusă de copil – un proces natural, lent, fără reguli și complet impredictibil