„Cea mai scumpă decizie a vieții mele am luat-o singură. Nu am ținut cont de niciun agent imobiliar (nici nu era nevoie), de niciun dealer auto și n-am întrebat nici agentul de turism când am decis să renunț la jobul de la 9 la 5, ca să stau acasă cu copiii mei.“ Poveștile care urmează, cu bune și cu rele, sunt poveștile unor femei care au renunțat la carieră pentru a fi alături de copiii lor. Dacă merită sau nu, decide singură după ce vei citi și vei alege ceea ce ți se potrivește.
Știu, ai putea spune că o astfel de decizie nu poate fi luată „drept model“, din simplul motiv că fiecare își cunoaște posibilitățile, atât materiale, cât și mentale. Iar eu nu pot să te contrazic. Articolul acesta nici nu-și propune să contrazică vreo femeie. Doar ne-am gândit să adunăm câteva povești reale, „de viață“, ale acelora care au făcut deja pasul – acela de a renunța la carieră pentru a sta acasă, pentru a fi alături de copii.
Ce le-au determinat pe ele să facă asta, care au fost rezultatele acestei decizii (acolo unde au fost) și cum li s-a schimbat viața. Decizia de a renunța la carieră este, așa cum crezi și tu, una individuală. La fel cum individuale sunt și părerile celor care fac asta. Unele mame regretă, altele, se simt împlinite.
„Nu am nici cea mai mică dorință de a vă dezamăgi, dar eu sunt mult mai liniștită de când am renunțat la job ca să stau acasă și să-mi cresc copiii. Am la fel de puțin timp liber pentru mine, dar îmi fac programul așa cum doresc. Nu e mai scurt timpul de muncă efectivă, așa cum probabil vă dați seama, dar sunt tot timpul acasă cu copiii. Din toamnă, cel mare a început școala, iar cel mic, văzându-l pe cel mare că merge zilnic la școală, își dorește și el să meargă la copii. S-ar putea să-l înscriu la o grădiniță din primăvară – dar faptul că-și dorește să meargă este deja un mare plus pentru mine; băiatul cel mare se despărțea zilnic cu crize de plâns de mine când trebuia să-l las la grădiniță.“ Roxana P., București, 44 de ani
„Am făcut un pact cu soțul meu când am decis să renunț la jobul plătit: eu văd de copii, pentru ei voi sta acasă. În responsabilitățile mele vor intra grija și educația lor. În a lui – cumpărăturile și jobul, care a rămas singura noastră sursă de venit. Iar amândoi vom avea ca responsabilitate să ne susținem. Schimbarea a funcționat foarte bine. Mai sunt seri în care când vine de la serviciu și cina nu este gata, pentru că m-am jucat cu copiii, dar nu mi-a reproșat niciodată nimic, mănâncă ce găsește sau gătim împreună ceva rapid. Pentru noi toți, schimbarea este un câștig! Petrecem mult mai mult timp de calitate împreună. Dar condiția este să nu vrei să faci totul. Nici măcar să-ți propui!“ Ana M., Cluj, 32 de ani
„De departe cel mai mare regret al meu stând acasă să-mi cresc copiii a fost legat de faptul că munca asta te face să te simți neimportantă. Efectiv te acaparează cu totul, ștergându-ți din minte toate aspirațiile, toate dorințele personale, sfârșind prin a trăi pentru alții. Din păcate, frustrarea pe care o poți simți este atât de mare, încât te poate arunca într-o depresie urâtă rău. A fost nevoie de ceva imaginație pentru a mă repune pe o oarecare linie de plutire. Însă dacă aș fi din nou pusă în această situație, sigur nu aș mai alege să renunț la toată viața mea, la prieteni, la serviciu, pentru a rămâne acasă cu copiii. Copiii cresc, dar noi îmbătrânim și nu în felul acesta aș vrea eu să se termine…“ Ramona S, București, 30 de ani
„Am decis să stau acasă cu copiii și să renunț la jobul care îmi ocupa toată ziua când am născut cel de-al doilea copil. Eram foarte bine văzută la serviciu, dar abia dacă reușeam să-mi mai văd copiii, în weekend, în principiu, dar și așa devenise o corvoadă, pentru că eu eram frântă și tot ce-mi doream era să dorm, nu să ies cu ei în parc. Când copilul cel mic s-a îmbolnăvit și a trebuit să mă internez cu el în spital pentru analize (mama era și ea bolnavă, pentru că, de obicei, ea se interna cu copiii mei), am descoperit că nu-mi cunosc copilul. Nu știam ce-i place, cum îi place, cum trebuie liniștit, nici nu-l puteam liniști când era agitat sau îl durea ceva. Asta m-a durut cumplit! Cea mai scumpă decizie a vieții mele am luat-o singură. Nu am ținut cont de niciun agent imobiliar (nici nu era nevoie), de niciun dealer auto și n-am întrebat nici agentul de turism când am decis să renunț la jobul de la 9 la 5, ca să stau acasă cu copiii mei.“ Carmen T, Iași, 40 de ani
CITEȘTE ȘI:
Lecții importante de viața pe care ni le dau copiii
De ce să NU fii o mamă perfectă
Să stai acasă cu copilul e mai greu decât un job full-time, o spun studiile
Să fii mamă 24 de ore din 24 și 7 zile din 7 este o mare provocare. E un job care nu funcționează „după program“, trebuie să faci de toate, să schimbi scutece, să pui la oliță, să îmbraci, să-l speli, să-l distrezi, să-l plimbi, dar și treburile casnice tot ție îți revin – curățenie, spălatul vaselor, călcatul lor, gătitul etc. Studiile arată că e chiar mai greu și mai obositor decât să mergi la serviciu. E un job care nu se termină niciodată. Apoi, când nu te aștepți și zici că ai intrat într-o rutină pe care o poți stăpâni, apar situații noi – colici, plâns fără motiv, nopți nedormite, febra laptelui, răceli și cine mai știe câte care, fără îndoială, îți dau programul peste cap. Totul devine și mai greu dacă vrei să fii o mamă perfectă.
„Totul pleacă de la așteptările pe care le ai, pe de o parte de la tine ca persoana, femeie, pe de alta parte de la tine, ca mama. Femeile care au o viată profesională activă, un plan de cariera și care își setează standarde personale înalte, acceptă cu greu sa se rezume doar la rolul de mamă. Chiar și atunci când îți planifici cu grijă perioada maternității, nu întotdeauna realitatea de după naștere coincide cu așteptările tale.“, ne spune psihologul Monica Bolocan.
Poți fi tristă și plictisită, deprimată
Sau cum spunea Ramona, neimportantă. De vină este tot oboseala și lucrurile mărunte, zilnice pe care ești obligată să le faci. Zilele alături de un copil mic pot fi monotone și pot apărea momente când te vei simți sătulă, plictisită, tristă, poate chiar frustrată. Nu mai faci proiecte cum făceai când mergeai la serviciu, ori sarcini care, îndeplinite, îți aduceau o satisfacție, nu te mai întâlnești cu oamenii cu care aveai discuții de oameni mari… Oricât de extraordinar este ceea ce faci ai putea simți nevoia, la un moment dat, de puțin ajutor din partea celorlalți pentru a petrece măcar o oră altundeva decât lângă copil.
Poți să-ți pierzi răbdarea…
Majoritatea mamelor care au decis să stea acasă cu copilul se plâng de lipsa acelor momente numai pentru ele – nu mai au timp să savureze o cafea, mănâncă pe fugă, de multe ori ceea ce rămâne în farfuria copilului, timpul petrecut sub duș s-a scurtat la câteva minute, nu zeci de minute, cât despre o baie în cadă… multe o trec pe lista de vacanțe!
Toate acestea te pot face să-ți pierzi răbdarea. Cu copilul, cu soțul, cu tine. Ideea că ar trebui să fii mai răbdătoare cu copilul pentru că nu mergi la serviciu este una falsă. Aș spune chiar, din contră! Uneori e mai dificil să stai o zi întreagă cu copilul și atenția pe care i-o oferi (pentru că trebuie!), dar și jocurile cu cel mic încep să te enerveze și să te frustreze. Dacă ai merge la serviciu și ai veni apoi acasă, la jocurile lui, cu siguranță acestea ți s-ar părea distractive.
„Cred că în primul rând măsura în care există sau nu o congruență între așteptări și realitate determină starea de spirit de după naștere. În plus, tot sistemul familial se schimbă după apariția bebelușului, inclusiv relația de cuplu. Și aici sunt așteptări și realități, nu întotdeauna congruente.“, ne spune psihologul Monica Bolocan.
Poți să crezi chiar că ești neapreciată
O situația frecventă și absolut normală în proaspetele familii, care nu s-au obișnuit încă cu greutățile vieții de familie, este aceea când fiecare consideră că oboseala celuilalt este mai puțin serioasă decât oboseala lui. El crede că ceea ce faci tu este mai ușor decât ceea ce face el, neștiind ce înseamnă, de fapt, „serviciul“ tău. Iar când ajunge acasă, tu speri să-ți mai ia din treburile de pe cap, însă el e la fel de obosit și stresat și nu caută decât o vorbă bună și o masă caldă. Discutați despre aceste aspecte, împărțiți-vă sarcinile astfel încât să vă ajutați unul pe altul, dar cel mai important – vorbiți unul cu altul! Și, nu în ultimul rând, fii îngăduitoare cu tine! CITEȘTE ȘI: Primul An al bebelusului pe saptamani – Primele 52 de saptamani de viata
O altă poveste: fetița mea a crescut până la 3 ani la mama, în alt oraș decât cel în care am adus-o pe lume. Soțul meu nu avea serviciu, deci eu am fost obligată să mă întorc la job când micuța mea a făcut 3 luni. N-am fost alături de ea nici când a început să meargă, nici când i-au crescut dințișorii, nici când era bolnăvioară. La 3 ani și 9 luni am adus-o în înapoi, în orașul în care se născuse și am înscris-o la grădiniță. Următorii 3 ani mi-a plâns în fiecare dimineață de teamă că o voi duce și o voi abandona la grădiniță. Așa cum mai făcusem când o dusesem la bunici… Cinci ani mi-a luat să-mi pun în aplicare planul de a fi cu ea, zi de zi, chiar dacă de acum era mare. Când a intrat în clasa a patra, mi-am mutat serviciul acasă și tare bine am făcut! Lucrez de dimineața de la 5 la 8 pentru job, de la 8 la 11 o ajut la lecții, vorbim, povestim câte-n lună și-n stele (e și cea mai bună prietenă a mea!), de la 12 la 16 mă întorc în fața laptopului, pregătind într-una din pauze cina, iar la 17 mă dedic iar ei, care vine cu povești proaspete de la școală. De multe ori se întâmplă se redeschid laptopul la ore târzii, ca să-mi termin treaba. Dar nu regret! Mă bucur că am reușit să combin atât de frumos jobul cu meseria de mamă. CITEȘTE ȘI: 5 Lucruri pe care le fac parintii copiilor buni
