8 mituri des întâlnite despre creșterea copiilor perpetuate din generație în generație

Mituri despre creșterea copilului: adevăruri pe care părinții e bine să le știe

Domeniul creșterii copilului, ca orice domeniu de larg interes, este populat din plin de mituri transmise din generație în generație, uneori cu cele mai bune intenții, dar fără susținere reală. Și, pentru că iubirea pentru copii merge mână în mână cu dorința de a le oferi tot ce e mai bun, merită să privim cu ochi atenți aceste credințe și să vedem ce ne spun, de fapt, știința și experiența modernă. Iată câteva dintre cele mai întâlnite și mai persistente mituri despre creșterea copilului – mituri pe care e bine să nu le lăsăm să ne ghideze pașii:

Plânsul “dezvoltă plămânii”

Uneori, bunicii sau rudele mai în vârstă ne sfătuiesc să lăsăm copilul să plângă, ca și cum lacrimile ar fi un antrenament. În realitate, plânsul este limbajul bebelușului – singurul prin care își strigă nevoile și emoțiile. Răspunsul nostru prompt și cald nu îl răsfață, ci îl ajută să simtă siguranță și iubire.

Din păcate, vorba “lasă-l să plângă, că-și dezvoltă plămânii” încă mai circulă printre părinți și bunici, ca o moștenire din alte vremuri. Realitatea este însă alta: plânsul nu “antrenează” plămânii copilului, ci este singurul lui mod de a ne chema, de a-și exprima disconfortul sau nevoile.

A lăsa copilul să plângă mult, fără a-l consola, nu doar că este o practică dură și lipsită de empatie, dar poate fi și periculoasă. Printre riscurile la care este expus un copil lăsat să plângă mult timp se numără:

• accentuarea unei hernii ombilicale (dacă există predispoziție);
• înecul cu propria vomă, atunci când plânsul este intens;
• episoade de apnee (opriri temporare ale respirației);
• stres intens care, în cazuri extreme, poate afecta inclusiv creierul în dezvoltare.

Mai mult decât atât, pe termen lung, un copil lăsat să plângă neconsolat poate asocia lumea cu nesiguranță și lipsă de sprijin. Răspunsul prompt și cald al părintelui nu îl răsfață, ci îi transmite un mesaj esențial: “Ești în siguranță, ești iubit, iar eu sunt aici pentru tine.”

Putem preveni sau remedia trăsături fizice precum picioarele “crăcănate” sau urechile “clăpăuge”

Acest mit, încă răspândit printre părinți, se referă la convingerea că putem “modela” corpul copilului: dacă îi legăm picioarele, vor crește drepte, iar dacă îi lipim urechile cu leucoplast, acestea se vor apropia de cap. Din păcate, realitatea este alta și, de cele mai multe ori, aceste practici nu doar că sunt inutile, ci și dureroase pentru copil.

Părinții care recurg la astfel de metode duc, fără să-și dea seama, o luptă pierdută cu genetica. Dacă în familie există persoane cu picioare “în paranteză”, șansele sunt mari ca și copilul să moștenească această trăsătură, indiferent cât de “strâns” ar fi legat. La fel, dacă unul dintre părinți sau bunici are urechi mai depărtate, copilul poate moșteni această particularitate. Trebuie să știm că:

• picioarele copiilor mici au o formă aparte, adesea cu spațiu între genunchi, lucru absolut normal în primii ani și care, de regulă, se corectează natural odată cu creșterea;
• urechile clapauge sunt o caracteristică genetică și nu se “repară” prin lipirea lor cu leucoplast; singura soluție, dacă se dorește, rămâne intervenția chirurgicală (otoplastia), și aceasta doar la vârste mai mari.

Cel mai important este să privim copilul cu ochii inimii, să îl acceptăm așa cum este și să înțelegem că frumusețea lui nu stă în perfecțiunea trăsăturilor, ci în unicitatea pe care o poartă.

Copilului nu trebuie să-i arăți prea multă afecțiune deoarece “și-o ia în cap”

Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Afecțiunea nu răsfață, ci vindecă, sprijină și construiește încredere. Un copil iubit va fi un adult echilibrat, capabil să ofere iubire mai departe. Una dintre cele mai triste concepții care circulă încă este aceea că afecțiunea ar putea “strica” un copil. Varianta mai blândă a acestui mit spune că “pe copil să-l pupi doar în somn”, iar alta, mai dură, susține că “trebuie să-i arăți mereu că tu ești șeful, altfel îl pierzi de sub control”.

Adevărul este că aceste credințe nu fac decât să rănească legătura dintre părinte și copil. Un copil nu este un mic dușman cu planuri ascunse, nici o ființă care trăiește pentru a manipula. El are nevoie de iubire, de căldură și de siguranță, pentru a învăța cum să iubească și cum să dăruiască la rândul lui.

Ce se întâmplă dacă ne cenzurăm afecțiunea?
Copiii care nu primesc destulă afecțiune pot ajunge adulți cu dificultăți de relaționare, nesiguri pe ei și temători.

Ce se întâmplă dacă alegem autoritatea rigidă?
Un stil parental excesiv de autoritar poate să îi facă pe copii să devină rebeli în adolescență, dornici să scape “de sub tiranie” și să-și afirme personalitatea cu orice preț.

Copilul are nevoie să fie văzut, ascultat și iubit necondiționat. Iar atunci când îi oferim afecțiune, respect și înțelegere, ceea ce primim în schimb este un copil echilibrat, empatic și dornic să coopereze. A arăta iubire nu strică niciodată un copil. Îi oferă, dimpotrivă, rădăcinile de care are nevoie ca să crească frumos și aripile de care are nevoie ca să zboare.

De la 1 an bebelușul poate să mănânce “de toate”, ca “un om mare”

Deși este tentant să credem asta, realitatea este că stomacul și organismul copilului mic au încă nevoie de protecție și hrană adecvată vârstei. Introducerea treptată și atentă a alimentelor rămâne esențială pentru sănătatea lui. Un mit des întâlnit este acela că, odată ce copilul împlinește 1 an, nu mai este nevoie să i se prepare separat și că poate mânca exact ceea ce mănâncă și ceilalți membri ai familiei. În teorie, sună simplu și comod. În practică, însă, realitatea este mult mai nuanțată.

Adevărul este că această idee ar fi valabilă doar dacă în familie s-ar consuma zilnic o alimentație echilibrată: fără sare în exces, fără prăjeli, fără mâncăruri picante sau greu de digerat și fără combinații nepotrivite. Cum acest lucru se întâmplă rar, copilul are nevoie în continuare de grijă și atenție la ceea ce primește în farfurie. De ce?

• Până la 1 an, laptele (matern sau formula) este principala sursă de hrană și nutrienți.
• După 1 an, meniul devine mai diversificat, dar totuși stomacul copilului este încă sensibil și nu poate procesa “ca un adult” alimente grele sau ultraprocesate.
• Obiceiurile alimentare sănătoase se formează în această perioadă și îl vor însoți toată viața.

Nu este recomandat să trecem un copil de un an direct pe sarmale, șnițele, ciolan cu fasole sau mâncare chinezească. Chiar dacă uneori “gustă” din ce mănâncă părinții, hrana de bază trebuie să rămână adaptată vârstei lui, cu rețete simple, sănătoase și cât mai naturale. A hrăni copilul cu atenție și iubire înseamnă a-i construi sănătatea de mâine.

“Bătaia e ruptă din rai”

Poate cea mai dureroasă dintre expresii. Nicio formă de violență nu aduce binele unui copil. Bătaia lasă urme nu doar pe piele, ci și în suflet. Copiii au nevoie să învețe prin blândețe, prin exemple și prin limite puse cu iubire. Unii părinți încă mai cred, din păcate, că bătaia este o formă de educație. Adevărul este că, dacă ar fi fost „ruptă din Rai”, acolo nu și-ar fi găsit locul – pentru că în Rai nu există nevoie de durere sau umilință.

Chiar și o „simplă palmă la fund” este o formă de abuz și o dovadă a neputinței noastre de a face față situațiilor dificile altfel decât prin violență. În loc să fie un semn de autoritate, bătaia arată că noi, adulții, am pierdut controlul emoțional și am ales să ne impunem prin forță.

De ce este periculoasă bătaia?

• Este interzisă prin lege și considerată abuz fizic.

• Rănește nu doar trupul copilului, ci și inima și încrederea lui în părinte.

• Nu educă, ci învață copilul că frica și violența sunt moduri acceptabile de a rezolva conflicte.

• Poate lăsa urme emoționale adânci, greu de vindecat: stima de sine scăzută, anxietate, tendința de a replica la rândul lui cu agresivitate.

Ce alternative avem?
Educația nu are de ce să doară. Copiii cresc și înfloresc atunci când li se vorbește cu răbdare, când li se pun limite clare, dar cu fermitate blândă și când știu că sunt iubiți necondiționat. Un copil nu are nevoie de o palmă ca să învețe. Are nevoie de un părinte care să îl țină de mână și să îi arate calea cu blândețe.

Copilul singur la părinți va fi un egoist/egocentrist

Personalitatea copilului nu este determinată de faptul că este sau nu singur la părinți, ci de felul în care este crescut și de valorile transmise în familie. Un copil singur la părinți poate fi la fel de generos și empatic ca oricare altul.

Un mit adânc înrădăcinat este acela că un copil crescut singur, fără frați, va deveni inevitabil egoist sau centrat doar pe propria persoană. Realitatea contrazice însă această idee simplistă și nedreaptă. Nu este deloc o regulă ca un copil unic să fie egoist, așa cum nu este o regulă ca un copil crescut într-o familie numeroasă să fie mereu altruist și dornic să împartă. Generozitatea și empatia nu țin de statistici sau de numărul de frați, ci de felul în care copilul este crescut, de valorile care i se transmit și de experiențele de viață pe care le are. CITEȘTE ȘI: Mituri despre copilul singur la părinți

Cum poate învăța un copil unic să fie altruist?

• Prin exemplul părinților, care îi arată în fiecare zi cum se dăruiește și cum se împarte.
• Prin interacțiuni cu alți copii, fie la joacă, la grădiniță sau în grupuri organizate.
• Prin responsabilitatea față de un animal de companie, care îl învață grija față de o altă ființă.
• Prin povestiri și jocuri educative, care cultivă empatia și înțelegerea nevoilor altora.

De ce este acest mit periculos?
Pentru că pune o presiune inutilă pe părinții de copil unic, care ajung să se simtă vinovați sau temători că nu îi oferă copilului „suficienți stimuli” doar pentru că nu are frați. În realitate, copilul nu este „damnat” să fie egoist doar pentru că e singur la părinți. Un copil crescut cu iubire, respect și exemple frumoase va ști să iubească și să respecte la rândul său, indiferent dacă are frați sau nu.

Copiii sunt niște adulți în miniatură

De fapt, copiii nu sunt adulți mai mici, ci ființe în plină dezvoltare, cu nevoi, emoții și ritmuri proprii. A-i trata ca pe niște adulți îi privează de dreptul la copilărie și la joacă. Această concepție greșită îi face pe mulți părinți să aibă de la cei mici așteptări nerealiste, ca și cum ar gândi, ar înțelege și ar reacționa precum un adult. În realitate, copilul nu este un adult „mic”, ci o ființă aflată în plină dezvoltare, cu nevoi, ritmuri și capacități adaptate vârstei lui. De multe ori, auzim mame sau tați exasperați:

• „Nu înțelege, domnule, că nu are voie la prize!” – despre un copil de un an.
• „Nu pricepe că îl poate călca mașina dacă fuge pe stradă!” – despre un copil de doi ani.

Dar cum ar putea înțelege? La aceste vârste fragede, copilul nu are noțiunea reală a pericolului și nici capacitatea cognitivă de a anticipa consecințele. Ce înseamnă acest mit în practică?

• Părinții ajung să se enerveze pe copil pentru ceva ce el, biologic și psihologic, nu are cum să înțeleagă.
• Copilul se simte nedreptățit și neînțeles, iar asta poate afecta relația de încredere cu părintele.
• Mediul devine nesigur dacă părintele nu îl adaptează copilului, ci așteaptă de la copil să se adapteze la pericole.

Ce putem face ca părinți?

• Să creăm un mediu sigur, în care copilul să exploreze fără riscuri (protecții la prize, ferestre securizate, obiecte periculoase inaccesibile).
• Să avem răbdare cu procesul lui de învățare și să repetăm explicațiile simplu și clar.
• Să înțelegem că responsabilitatea e la noi, adulții, nu la copil.

Copiii nu sunt adulți în miniatură, ci suflete în formare. Ei nu au nevoie de critici și pedepse pentru ceva ce nu pot înțelege, ci de un mediu sigur, răbdare și iubire care să-i ghideze spre maturitate.

Bebeluşul/copilul nu trebuie alăptat noaptea, caci îi vor apărea carii

Alăptarea, chiar și noaptea, nu provoacă în mod direct carii. Igiena dentară corectă și obiceiurile sănătoase contează cu adevărat. În schimb, hrănirea pe timpul nopții răspunde nevoilor afective și fiziologice ale copilului. Acesta este unul dintre cele mai răspândite mituri care, din păcate, pune presiune uriașă pe mame. Multe mame încearcă să își dezvețe bebelușul de la alăptarea de noapte, convinse că laptele „rămas în guriță” ar provoca apariția cariilor.

De unde vine confuzia?
Această idee provine, de fapt, de la ceea ce se numește „caria de biberon”. Aceasta apare atunci când copilul este lăsat să adoarmă cu biberonul în gură, plin cu lapte praf sau, mai grav, cu ceaiuri îndulcite sau sucuri. În acele cazuri, lichidul stagnează între dinți și gingii, ceea ce creează un mediu ideal pentru dezvoltarea bacteriilor care provoacă carii.

De ce nu se aplică acest lucru la alăptare?

• Laptele matern nu este cariogen.

• Conține lactoferină, o proteină cu rol antibacterian, care inhibă dezvoltarea bacteriilor ce produc carii.

• În timpul alăptării, laptele ajunge direct în gâtul copilului, nu stagnează pe dinți așa cum se întâmplă la biberon.

Beneficiile alăptării de noapte

• Îi oferă copilului siguranță, liniște și confort emoțional.

• Sprijină un somn mai odihnitor pentru întreaga familie.

• Menține producția de lapte a mamei la un nivel optim.

• Contribuie la dezvoltarea sistemului imunitar al copilului.

Alăptarea de noapte nu doar că nu provoacă carii, ci este un act de iubire profundă și o resursă de sănătate pentru copil. Mamele nu ar trebui să se simtă vinovate pentru că răspund nevoilor firești ale celor mici. Din contră, să știe că le oferă unul dintre cele mai sigure și naturale „tratament anti-carii”. CITEȘTE ȘI: Primul An al bebelușului pe săptămâni – Primele 52 de săptămâni de viață