Cea mai importantă relație din viața unui copil este cea pe care reușește să o aibă cu mama lui. Trăinicia acestei relații, de la naștere și până departe, în anii adolescenței, se reflectă în reușitele lui la școală, în modul în care își face prieteni și în felul cum va reacționa la situațiile noi ori stresante în viață.
Un bebeluș care are o relație bine conturată cu mama sa este un bebeluș sănătos din punct de vedere emoțional. El se simte apărat, protejat și, astfel, pregătit să se ridice și să exploreze lumea cea mare. Mama este figura centrală, personajul principal din acest basm care începe încă din momentul nașterii, când, inconștient, amândoi se caută unul pe altul ca două jumătăți ce abia așteaptă să devină un întreg.
Copilul cu un atașament sănătos față de mama sa este curios, liber și fericit, își poate concentra atenția spre cunoaștere cognitivă, emoțională și socială. Lui îi va fi ușor să se dezvolte, să se identifice și să se desprindă mai apoi pentru a deveni un adult împlinit.
Cu toate acestea, nu este întotdeauna ușor. Să crești un copil nu e floare la ureche. Apar multe situații stresante în care e nevoie de deciziile tale, apar frustrările, oboseala, depresia, câteodată.
De multe ori, părinții nu reușesc să lege o relație sănătoasă cu copii lor. Experiențele traumatizante trăite de acești părinți în copilăria lor i-au mutilat pe vecie, transportându-i într-un viitor în care ei, incapabili să transmită altceva decât traume mai departe, vor arunca asupra copiilor lor aceleași traume.
Oamenii de știință consideră că factorul cel mai important în crearea atașamentului este contactul fizic dintre mamă și copil.
Mângâierile, îmbrățișările, sărutările, simplu gest de a lua copilul în brațe, de a-l legăna, de a-l hrăni, de a-l privi cu atenție sunt factori de constituire ai legăturilor emoționale. De câte ori facem asta, în puiul de om se generează răspunsuri neurochimice specifice la nivelul creierului, care duc la o organizare normală a sistemelor cerebrale responsabile de atașarea psiho-emoțională mamă-copil.
Nu e greu, e un proces firesc, natural, care vă ajută pe voi, adulții, să depășiți traumele copilăriei, iar pe cei mici să devină oameni sănătoși din punct de vedere emoțional. Hai să vedem.
Atasarea de mama în primii ani
În primii ani de viață, atașarea de mamă se va realiza prin prisma tuturor activităților pe care bebelușul le va desfășura cu ajutorul acestei ființe unice. La această vârstă, orice activitate se transformă într-o experiență de atașare. Joculețele de îngânare, discuțiile „ochi în ochi“, ascultarea și atenția oferită celui mic sunt acțiuni care creează o legătură puternică și durabilă.
Sugarii care au parte de acest tip de relație cu mama lor devin repede independenți. Legătura le stimulează stima de sine. E o parte foarte importantă din viața unui om. Un copil care a avut o legătură profundă cu mama sa va manifesta o puternică stimă de sine mai târziu, chiar și atunci când viața va fi instabilă. Acești copii sunt cei care reușesc la școală, mai ales la matematică.
La polul opus, sunt cei care nu au o legătură bună cu mama lor în primii ani de viață. Aceștia sunt adulții anxioși și nesiguri de mai târziu.
Dacă nu a reușit până acum să se schimbe, o astfel de mamă ar trebui să încerce acum, de dragul puiului ei. Nu e cea mai potrivită perioadă pentru astfel de schimbări majore, dar e spre binele tuturor.
E recomandat în această perioadă extenuantă ca mamele să ceară ajutor altor membri ai familiei, pentru a se putea odihni, liniști, astfel încât copilul să nu simtă perioada de cădere psihologică a mamei.
El nu știe să se liniștească decât în brațele tale. Sărutul tău cald și moale de pe frunte îl adoarme. Legănatul în brațele tale îi iau toate durerile cu mâna. Dacă ai starea necesară, ești liniștită și calmă, bebelușul tău va crește ca-n povești.
Copilăria și mama
De mic era capabil să-ți simtă emoțiile, bucuriile, tristețile, stările de nervi, dar nu le înțelegea și doar simțea cum i se face frică când te vedea nervoasă sau tristă. Pe de altă parte și tu simți ce simte el, nu-i așa? Asta pentru că această relație este bidirecțională.
Conexiunile bune între copii și părinți nu apar de nicăieri. Biologii sunt de părere că dacă nu am fi fost programați biologic să ne iubim copiii, rasa umană ar fi pierit de mult.
Odată ce copiii cresc, va trebui să investești timp pentru ca relația să se păstreze. Timp să petreceți împreună, timp să-l asculți atunci când vrea să-ți povestească despre colegii de la grădiniță ori de la școală, timp să-l asculți povestind despre el, acea capsulă în programul unei zile obișnuite în care nu încăpeți decât voi doi, ochi în ochi, și vă vorbiți încercând să vă cunoașteți să simțiți, practic, ce gândește celălalt.
Apoi, mai e ceva: încrederea. Încrederea începe în copilărie, atunci când copilul învață că poate depinde de tine să îl ajuți atunci când are nevoie. Câștigă-i încrederea îndeplinind promisiunea de a te juca mai târziu cu el, neînșelându-i încrederea, luându-l la timp de la școală, participând la activitățile extrașcolare ale lui.
La rândul nostru, avem încredere că, din copilul care azi se poartă copilărește, se va dezvolta mai târziu o persoană matură (așa cum suntem și noi). Avem încredere că indiferent ce se va întâmpla, împreună, vom găsi soluții să o scoatem la capăt.
Și, nu în ultimul rând, dacă vrei să ai un copil sănătos din punct de vedere emoțional încurajează-l și nu-l certa. Ajută-l, susține-l și se va schimba mai repede decât dacă l-ai critica ori dacă l-ai certa că nu e cum ai vrea tu. Asta, desigur, dacă îți dorești să descopere respectul și să considere că este un sentiment reciproc între voi doi.
În concluzie, rețeta fericirii este iubește, protejează, oferă încredere, încurajează, nu critica, respectă!
