Printre cele mai mari temeri legate de naștere se regăsesc condițiile din spital, născând la un spital de stat, este normal sa am anumite frici legate de curățenie și personal, îngrijirea bebelusului și totodata și a mea, postoperator. Fricile de genul provin din necunoștință, fiind prima nastere și primul contact cu servicii de genul, automat mintea mea și-a creat o multitudine de întrebări și temeri, deși discutam in mod constant cu medicul meu legat de toate subiectele de genul, undeva in adâncul minții, teama a rămas aceiași. Am ales totuși sa nasc la spital de stat, dar strict din motive financiare.
Prețul nașterilor prin cezariana la spitalele private este unul colosal raportat la salariile din România și deși nu ai parte de toate serviciile și atenția care se oferă in clinicile private, exista un minim de decenta, maternitatea a fost curată, faptul ca am avut rezervă privată m-a ajutat mult, însă o problemă foarte mare erau vizitele celor dragi. In cele 5 zile cât am fost internată, soțul meu a putut sta cu mine maxim o ora adunată. Regulile sunt extrem de stupide, timpul de vizită este extrem de scurt, efectiv abia apucam sa vorbim 5 minute. De mersul in vizită la bebe nici nu mai vorbesc … maxim 3-5 minute îl lăsau pe tată sa își vadă copilul, ceea ce, din nou, mi se pare îngrozitor de incorect.
Povestea mea a început frumos, așa cum ar trebui să înceapă toate poveștile când vine vorba despre aducerea pe lume a unui bebeluș. Nu am avut parte de cea mai frumoasă perioadă pe timpul sarcinii, la 16 săptămâni am primit diagnosticul de “risc crescut de avort”, care a fost urmat de repaus total la pat până la naștere. Fiind kinetoterapeut ca și meserie, mi-am continuat activitatea normal, deși eram însărcinată. Nu m-am gândit ca o idee mai mult efort decât făceam zilnic, avea să mă oblige la stat în pat timp de 22 de săptămâni. Au fost, poate, cele mai grele săptămâni din viața mea… presiunea era imensă, atât fizic, pe zi ce trece, cât și psihic.. am fost pe marginea prăpastiei din punct de vedere psihic și credeam că nu mai vine ziua nașterii. Îmi era dor să mă mișc mai mult decât până la baie și la bucatarie, îmi era dor de prieteni, de colegii de muncă. M-am izolat de lume, nu voiam sa mai vorbesc cu nimeni nici măcar la telefon. Nu doresc nimănui să treacă prin asta, așa că vă rog să aveți grijă de voi pe perioada sarcinii.
Din cauza faptului ca bebelușul a fost in malprezentație, erau prezente 3 fibroame de mai mult de 4 cm fiecare, iar bebelușul avea greutatea de 3800 la 37 de săptămâni , am decis împreună cu medicul ginecolog să aleg cezariana ca fiind cea mai sigură cale de a naște. Am luat in calcul de la început cezariana, nu sunt cea mai bună prietenă cu durerea și mi-am asumat tot ce vine la pachet cu ea, deci vestea ca nu as putea naște natural nu m-a deranjat mai deloc. Totul a fost perfect, nașterea a decurs rapid, bebicul de 4200 de grame a fost perfect sănătos, iar eu m-am simțit foarte bine după nastere. Nu știam ca răul nu se terminase încă și că mai aveam de tras, deși suferisem atâtea luni.
După naștere, am fost dusă la ATI, unde deși mi se spusese ca voi sta 12 ore sub supraveghere și apoi voi putea merge la bebe, am stat 24 de ore. Fix degeaba. După primele 4 ore de la operație, anestezia dispăruse și deși aveam dureri groaznice, încercam sa ma mișc cât pot de mult în pat. Eram undeva la 15 persoane la ATI, ne-au luat telefoanele pe motiv ca nu avem voie cu ele acolo , nu am putut nici măcar sa îmi anunț familia ca am nascut, suntem ok și eu și bebe, stăteam efectiv și ma uitam in tavan… asta am făcut timp de 24 de ore. Nu am avut voie sa am nici un fel de bagaj la mine, doar o sticla de apă, implicit nu am avut nici un fel de activitate, mă uitam pe tavan și îmi puneam 1 miliard de întrebări ” Oare bebe ce face? De ce nu îl pot alăpta? De ce nu îmi spune nimeni cum este? Oare este îngrijit acolo unde e?” 1 miliard de întrebări și absolut nici un răspuns din partea nimănui.
Am ajuns și in salon a doua zi. Am optat pentru un salon privat, născând la spital de stat, am preferat să fiu singură în cameră. Știm cu toții ce condiții precare de igienă sunt in spitalele de la noi, așa că am preferat să am baia mea proprie cât stau internată. Am așteptat cu nerăbdare sa se facă ora 9, sa pot merge la alăptat. Simțeam deja sânii destul de plini și abia așteptam să iubesc puiul mic și sa îl hrănesc cu lăpticul acela minunat. Toate visele mele și starea de euforie au fost spulberate când am ajuns pe secția de neonatologie. Bebe avea o forma de icter destul de agresivă, era letargic și hrănit continuu cu lapte praf.
Ma frământam de mila lui știind ca era singur acolo de atâtea ore, când am văzut ca este in acea stare deplorabilă, am avut o cădere destul de urâtă. Alăptarea era doar la ore fixe 06:00, 09:00, 12:00 etc, practic din 3 in 3 ore, iar eu de fiecare dată când mergeam, bebe era deja mâncat si dormea, deci era imposibil de alăptat. Sânii meu explodau de lapte, bebe era hrănit cu lapte praf și asistentele refuzau să ma cheme sa îl alăptez când avea nevoie, deși asta m-ar fi ajutat si pe mine să îmi detensioneze sânii. Am fost pe punctul de a face furia laptelui, timp de 48 de ore, am tot strâns lapte în sâni, pe care nu îl mulgeam pentru ca nu aveam pompă de sân încă si pentru că mă rugam la Dumnezeu de fiecare dată să îl găsesc pe bebe treaz și nemâncat. Nu mi-a spus nimeni că pot să folosesc liniștita pompa, ca va avea și bebe destul lapte să pape așa am stat asa până efectiv nu am mai putut de durere și am cerut pompa de acasă.
Rugam asistentele să mă cheme când plange, nu ma deranjează să vin chit că este noapte sau zi, dar au refuzat vehement și agresiv, mai ales noaptea când mămicile nu aveau voie oricum să meargă la alăptat… de ce.. nu știe nimeni. Abia după 72 de ore de la nastere, l-am găsit pentru prima data pe bebe treaz și cu poftă de mâncare, asa că atașarea la sân a fost extrem de frumoasă, Iar bebicul super mâncăcios. Am fost nevoită sa stau 5 zile in spital, bebe având icter prelungit, însă alăptarea în spital a fost un adevărat dezastru. Abia așteptam sa ajung acasă și sa îmi răsfăț puiul, să îl am aproape de mine. Mi se pare crunt ca un bebeluș să stea departe de mama lui, in primele zile de viață, hrănit de străini, cu lapte praf, neavând nici măcar posibilitatea de a oferi colostrul din biberon, dacă tot nu mă primeau la alăptare.
Când vorbim despre sfaturi, ele apar cu sutele… de la mama care a nascut acum 29 de ani, intr-un sistem mult mai murdar și neatent decât este acum, pana la vânzătoarea de la magazinul din colț. După ce am nascut, mi-am dat seama ca nu a fost rea voința din partea nimănui și cumva, după ce devii chiar tu mama, ai intenția de a oferi sfaturi și păreri doar pentru ca tu ai trecut prin asta deja și vrei sa împarți experiența ta. Desigur, mai mult de jumătate din sfaturile primite nu au putut fi aplicate, fiecare mămică este unica in felul ei, iar nașterile sunt complet diferite chiar și la o mamă care naște de doua ori.
Nu am avut nici un plan de sarcina … născând prin cezariană, nu am avut nevoie de unul. Asa cum am relatat, bebelușul era in malprezentație, oricum nu as fi putut naște natural. Dar… sa o spun sincer… nici nu am luat foarte mult in calcul aceasta opțiune, de a naște natural, in primul rând pentru ca nu am putut avea parte de o pregătire fizica corespunzătoare din cauza riscului de avort și repausului prelungit la pat și in al doilea rând pentru ce bebe cântarea 3800 de grame la 36 de săptămâni, deci ma așteptam sa fie un copil grasuț pana la 38. Din păcate, ca in multe alte maternități, nu există șansa de skin-to-skin, deși mi-am dorit enorm sa profit de această bucurie, nu a fost posibil. De ce? Regulile spitalului …
In ceea ce privește alăptarea, decizia rămâne in mâinile proaspetei mămici… copilul ți se da pur și simplu in brațe și atât, de acolo ești pe cont propriu. Nu te învață nimeni cum sa îl atașezi la sâni și nu îți explică nimeni ca dacă sânii sunt foarte, foarte plini, mamelonul se retrage și bebe nu are cum sa se atașeze. Nașterea a fost la Materinitatea Giulești, spitalul este unul ok, condițiile sunt bune, personalul este relativ ok, dar foarte puțini sunt oameni cu adevărat, iar sistemul medical mai are ani mulți până să ajungă să fie de calitate.
Descoperă în CLUBUL BEBELUȘILOR totul despre:
NAȘTERE | NUME COPII | NOU NASCUT | BEBELUSI | PRIMUL AN | ALAPTARE
Citește și: Iată-mă acasă, cu nou-născutul în brațe 15 lucruri care m-au luat prin surprindere în primele săptămâni de viață ale bebelușului
Citește mai multe povesti de nastere trimise de mame:
Pentru că am fost pregătită psihic, nașterea baiețelului a fost perfectă, exact cum mi-am dorit
Timp de 11 ani ne-am tot chinuit să avem un bebe și până la urmă am reușit!
Greșeala mea că nu am anunțat medicul ginecolog care mi-a urmărit sarcina și m-am lăsat pe mâna moașei
Tratați mamele ca pe ultimele cârpe, ca niște obiecte pe bandă rulantă. Închid ochii și cu sânge rece își arată ignoranța și nepăsarea…
Copilul la neonatologie, eu la ginecologie. O lună a durat calvarul până să atingă greutatea minimă cerută
