Veronica ne-a trimis și povestea primei ei nașteri, din România, în urmă căreia s-a născut primul copil al familiei, un băiețel. Acum, ea ne spune povestea celei de-a doua nașteri, o fetiță care a văzut lumina zilei într-o maternitate din Bruxelles. Citiți și găsiți diferențele…
După 5 ani de la prima naștere, am decis că e timpul pentru un frățior sau surioară pentru băiețelul nostru. Asta cu toate că eu încă nu eram pregătită, deoarece încă îmi aminteam de acele contracții și de nopțile nedormite și mă lua cu fiori.
Dar mi-am luat inima în dinți.
Am plecat în vacanță în Italia și acolo am rămas însărcinată.
Dacă la băiat n-am simțit sarcina, la fată a fost un pic obositor pentru mine. Noaptea aveam arsuri, mă durea un picior, dar și altele… Deja așteptăm ziua nașterii cu nerăbdare ca să mă ușurez, chiar dacă aveam încă frica aceea de contracții.
La cât de activă era bebelușa în burtica credeam că voi naște înainte de termen, dar n-a fost să fie așa, s-a lăsat așteptată până la 40 de săptămâni și o zi. În data de 8 mai, era într-o sâmbătă, mă trezesc dimineața cu o foame și o poftă nebună de clătite. Îi zic soțului: vreau clătite și cafea în dimineața aceasta, doar că te-aș ruga pe tine să mi le pregătești, căci nu pot să stau în picioare.
Eu îți voi pregăti, tu doar le vei coace, s-a învoit el.
Copilul era bucuros că va mânca clătite, soțul la fel, toți ai casei erau bucuroși de un astfel de răsfăț de weekend. Dar bucuria a ținut până ce am ajuns eu la baie și am văzut că am pierdut din dopul gelatinos. În momentul acela, m-a luat frica de naștere.
CITEȘTE AICI: Prima naștere a Veronicăi sau când bebe vine repede și când vrea el
Uite clătita, nu e clătita…
I-am anunțat pe băieți, mi-am făcut un duș, am luat bagajul și cu inima cât un purece am plecat către maternitate. Era sâmbătă. Când am ajuns acolo, nu găseam unde anume trebuie să intrăm fiind pentru prima dată în maternitatea din Bruxelles. Iar sâmbătă toți au liber.
Am ajuns într-un final, în interior nu era nimeni, totul era închis, apoi a ieșit un doctor și ne-a ghidat la etajul corespunzător. Acolo am intrat sub monitorizare, iar soțul și copilul au rămas pe hol, căci nu aveau voie.
Am stat o oră și mi-au zis că este totul bine și că pot pleca acasă până când contracțiile vor fi din 5 în 5 minute și durerile insuportabile.
Și am plecat acasă. Clătite n-am mai mâncat, era ora prânzului, dar noi nici dejunul nu-l apucaserăm.
Eu din nou am început sa pregătesc băiatul pentru ceea ce îl va aștepta – că va trebui să rămână cu vecinul. Nu-l lăsasem fără mine niciodată, de aceea situația era cam complicată. I-am promis orice, numai să nu plângă… Soțul i-a cumpărat un lego pe care și l-a dorit și totul părea să fie în regulă și nu se mai se uita la mine cu ochii lui măriți de frică.
„Cheamă că nasc!“
Cât despre contracții – durerile mă luau și apoi mă lăsau și tot așa, până seara și în tot timpul ăsta eu mâncam tot ce găseam prin casă, deși eram conștientă că nu e OK să naști cu stomacul plin.
Dar continuam să înfulec. Ultima dată am mâncat la 20.00, cartofi prăjiți, că tare poftă aveam de ei. Apoi m-am spălat și m-am dus în pat fiindcă mă simțeam tare obosită, dar nu mă întind bine în pat că mă apucă o durere insuportabilă, însoțită de pierderea lichidului.
M-am speriat, am început să plâng și am plecat de urgență spre spital, nu înainte de a-mi lămuri copilul că trebuie să rămână puțin cu vecinul Florin.
Ajungând acolo, sunt preluată și dusă direct în sala de naștere. Soțul m-a ajutat să mă schimb, apoi trebuia să se întoarcă acasă la băiat, căci îi era frică să rămână cu mine, fiind o fire sensibilă. Dar de câte ori se hotăra să plece, de tot atâtea ori mă apucau contracțiile însoțite de dureri mari.
Asistenta m-a întrebat cum a fost prima naștere și dacă am avut epidurală și dacă o vreau acum.
I-am zis că nu am avut și nu o vreau nici acum, decât dacă după 3 ore încă nu nasc.
Mi-a arată butonul, când vreau, să o chem.
Îi spun iar soțului să plece și din nou aceeași poveste: dă să plece și mă apuca durerile, iar se întoarce, rămâne și mă încurajează. Îi mulțumesc din suflet că mi-a fost alături, săraca lui mână, era mușcată de mine și zgâriată de unghii.
Trece criza și mă apuc să sun acasă să vedem ce face băiatul și dacă totul e OK. Atât mi-a trebuit, când a auzit băiatul a început a plânge de nu se mai oprea, lucru care m-a îndispus tare de tot.
Apoi iar vine un val de contracții dureroase. Îi zic soțului să cheme asistenta că vreau epidurală; asistenta revine, mă controlează și îmi spune că dilatație e aproape 8 cm, să respir și o să fie OK.
Eu zic nu, chemați să îmi facă injecția, ea pleacă, revine peste 5 minute și îmi zice că peste 5 minute vine să îmi facă, doar că anestezistul nu vorbește franceză.
Și doar ce iese pe ușă asistenta, că mă apucă contracțiile și încep să țip la soț să sune, să vină că nasc. Eu țip și îi zic: „Cheamă că nasc!“ și apăs singură butonul.
Gânduri de femeie nebună
Au venit asistenta cu doctorul și au pregătit masa de naștere. Țipam de durere, împingeam și ma uitam la ora și mă uitam că era noapte deja și mă gândeam oare ce face băiatul meu acasă.
Apoi iar împingeam și mă gândeam: Doamne, ajută-mă să nasc! Doamne, ce durere, nu mai fac copii în viața mea!
Am împins cam greu, căci eu dacă mâncasem ca nebuna acasă, bebe a ieșit greu. În plus, am făcut pe mine de toate. Într-un final, fără putere, mai împing odată și simt cum iese bebelușul meu. Mi-o pune repejor pe piept și o învelește.
Soțul plângea de bucurie, însă eu mă uitam la ea și nu înțelegeam de ce e așa de mică, fiindcă băiatul era mai lung. Și de ce are așa mult păr pe spate? Doamne, o să se chinuie când o fi mare…? Gânduri de femeie nebună.
Cel mai frumos moment a fost când l-au întrebat pe soț dacă dorește să taie cordonul și el a fost de acord. Momente unice…
Apoi i-am dat lăptic căci atât de tare plângea și căuta cu gurița să mănânce. După ce m-a curățat bine, m-au felicitat că nu m-am rupt deloc.
Apoi au luat-o să o spele și să o îmbrace. Eu nu aveam răbdare să mi-o aducă înapoi. Pe soț l-am trimis acasă mai repede la băiat. Și deja după câteva ore m-au dus în salon.
Trei zile de vis în spital
Am avut parte de un salon dotat cu de toate. Începând de la igiena bebelușului, până la a mamei, pastile de durere, apoi mi-au adus să mănânc, era ora 02.00.
Și m-au pus să mă odihnesc. Am avut parte de o deservire foarte bună. Trei zile am stat; în fiecare zi îmi era salonul plin cu doctori, atât pentru mine, cât și pentru bebe.
Pe parcursul nopții la fel, veneau și verificau cum mă simt eu, bebe, cum mănâncă, dacă face caca, de câte ori…
Apoi mi-au oferit mâncare. Deci, o deservire total diferită față de deservirea din spitalul din țară de la primul copil.
Peste câteva zile facem 7 lunițe, creștem, suntem bine. Dar am zis că nu mai fac copii!
CITEȘTE ȘI DESPRE: Povești direct din sala de naștere. Ce spun mamele când nasc? Și cât de taaare?
Descoperă în CLUBUL BEBELUȘILOR totul despre NAȘTERE | NUME COPII | NOU NASCUT | BEBELUSI | PRIMUL AN | ALAPTARE
