Sunt foarte mandra de fiul meu, dar nu imi pot asuma meritele pentru asta. Pur si simplu, eu si tatal lui am fost atat de norocosi incat sa dam peste niste carti si reviste de parenting si sa avem ocazia sa testam rezultatele unui stil aparte de a-l creste. Azi, fiul meu este cea mai atenta, empatica si generoasa persoana pe care o cunosc.
Fiul meu are 15 ani si nu mi-a adus nimic decat…
…belele?
M-am gandit ca o sa spui asta. Nu, fiul meu are 15 ani si nu mi-a adus decat bucurie.
Glumesti! Cum a reusit performanta asta?
Sunt foarte mandra de fiul meu, dar nu imi pot asuma meritele pentru asta. Pur si simplu, eu si tatal lui am fost atat de norocosi incat sa dam peste niste carti si reviste de parenting si sa avem ocazia sa testam rezultatele unui stil aparte de a-l creste. Azi, fiul meu este cea mai atenta, empatica si generoasa persoana pe care o cunosc.
Spune-mi, ce ai facut?
Pai, ca sa fiu sincera, am facut tot ceea ce societatea ne spunea sa nu facem. Fiul nostru a dormit alaturi de noi, a fost alaptat cativa ani, nu a fost niciodata pedepsit, amenintat sau ironizat si a fost incurajat sa isi exprime deopotriva furia si fericirea.
A, deci l-ati rasfatat?
Ce inseamna rasfat? Dictionarul spune ca rasfatul ii face pe oameni sa pretinda prea mult si sa fie prea indulgenti cu ei insisi. Acesta este sensul pe care cuvantul il are in societatea noastra, si defineste deopotriva o cauza si un efect.
Permisivitatea excesiva duce la rasfat. Este insa aceasta convingere adevarata? Nu cumva aceasta definitie ne demonstreaza cat de gresit interpretam semnificatia reala a comportamentului unui copil?
Ceea ce „strica” cu adevarat un copil sunt lucrurile care ranesc si distrug calitatile vitale ale copilului: alegerea parintelui de a-l pedepsi, de a-l izola si de a-l respinge.
Aceste experiente ii distrug copilului sentimentul nativ de incredere, capacitatea sa de a iubi, creativitatea si puterea de a se bucura. Atunci cand parintele ii fura copilului sau aceste lucruri, el face unul dintre cele mai nocive gesturi din lume.
Hitler a fost un copil abuzat. Ca adult, nu a facut decat sa exprime suferinta intensa a acelor ani. Einstein a fost un copil idolatrizat de catre parintii sai, iar mama sa a fost acuzata in repetate randuri ca il rasfata. Cu toate acestea, Einstein a devenit nu numai o minte luminata, dar si un barbat empatic, atent, extrem de interesat de diverse probleme sociale ale vremurilor.
Unde gasesc informatia care te-a ajutat?
Citeste tot ceea ce e legat de parentajul empatic. Discuta cu moasele, cu mame care fac parte din La Leche League. Citeste Alice Miller, Joseph Chilton Pearce, Tine Thevenin si John Holt. Mediteaza si nu uita sa iti asculti inima. Asculta-ti bebelusul inaintea oricui altcuiva si ai incredere ca el te va invata ce e bine si ce e rau in ceea ce il priveste.
Cum poate un bebelus sa ma invete asa ceva?
Bebelusii se nasc cu increderea si capacitatea de a iubi nestirbite. Ei nu suspecteaza, nu joaca jocuri murdare, nu pun la indoiala motivele si nu reinterpreteaza ceea ce li se comunica.
Din pacate, aceasta incredere este tradata tocmai de catre parinti, care ii obliga sa traiasca experiente dureroase de tipul pedepselor, respingerii si separarii. Zambetul si lacrimile unui bebelus sunt cele mai puternice forme de comunicare de pe planeta, intelese de fiecare fiinta umana.
Citeste mai departe marturisirile unei mame mandra de copilul sau!
Cum ramane cu greselile pe care le-am facut deja?
Nu exista parinti perfecti, cu totii am facut si greseli. Asadar, sa ne autopedepsim nu este nici rezonabil, nici eficient.
Daca ne iubim, si acceptam ca am facut tot ceea ce puteam face, cu experienta, informatia si forta interioara de la momentul respectiv, vom sti sa ii iubim, sa ii intelegm si sa ii respectam si pe copiii nostri.
Nu ne ramane decat sa ne asiguram ca nu vom repeta greselile si ca pe viitor vom fi parintii plini de iubire cu care copiii nostri vor putea relationa fata rezerve.
Care sunt cele mai importante lucruri pe care ar trebui sa le stie orice parinte?
Sunt doua lucruri.
Primul e acela ca in societatea noastra, se presupune ca, dintr-un motiv misterios, copiii si adultii au principii diferite de comportament.
Noi, adultii, ne purtam frumos cu cei care dau dovada de amabilitate, rabdare si intelegere. Cu toate acestea, traim cu impresia ca cei mici se poarta exact invers, ca sunt draguti fata de cei care ii ameninta, ii pedepsesc si ii umilesc.
Dar daca ne intrebam la ce varsta se petrece aceasta „transformare”, nu vom gasi un raspuns, pentru ca aceasta schimbare pur si simpli nu exista. Nu e necesara. Nu exista nici o diferenta intre principiile de comportament ale copiilor si cele ale adultilor! Cu totii ne purtam frumos atata timp cat ceilalti se poarta frumos cu noi.
Al doilea lucru pe care parintii ar trebui sa il stie este ca aceasta purtare urata este de fapt o binecuvantare, caci ea ii ofera copilului cea mai buna ocazie sa invete despre viata.
Daca in aceasta faza introducem pedeapsa, aceasta oportunitate este pierduta, caci atentia copilului este deviata de la subiect, catre sentimentele negative de umilinta, furie si dorinta de razbunare pe care le traieste.
Comportamentul bun pe care pedepsele il aduc este doar o spoiala, este fals si fara substrat, de aceea el va functiona doar pana la varsta la care copilul este destul de mare incat sa riposteze.
Adolescentii furiosi nu pica din cer, ei sunt rezultatul pedepselor primite ani de zile. Increderea, empatia si bunatatea in raport cu un copil, inca de la nasterea lui si pana la maturitate, sunt exemple de comportament care vor dainui o viata intreaga.
Prin urmare, trebuie sa avem incredere in copii, sa intelegem ca desi sunt mai mici si mai lipsiti de experienta, copiii merita aceeasi doza de demnitate si respect ca orice adult. Nou-nascutul, la fel ca centenarul, se comporta dupa cum ne comportam noi cu ei.
