Dezvoltarea psihosocială la copilul mic de 1 și 2 ani

• Legătura părinte-copil
• Reacții minore, exprimări majore
• Plânsul copilului mic
• Comunicarea dincolo de cuvinte
• Încurajarea independenței și a autonomiei
• Episoadele de tantrum
• Anxietatea de separare

Dezvoltarea psihosocială la copilul între 1 și 2 ani – Grija pentru suflețele – Descoperind o etapa importantă a dezvoltării 

În dulcea zona de parenting, există după cum știți, și un univers al legăturii de neegalat între părinte și copilul său. Pe măsură ce primii anișori de viață se împlinesc, în fața părinților se produce un adevărat spectacol al emoțiilor, expresiilor și reperelor de creștere, ce modelează evoluția psihosocială a bebelușului. În această călătorie, fiecare copilaș interpretează o piesă unică, pe propriul ritm și în acordurile sale distincte.

Haideți să descoperim împreună fascinanta taină a formării, pe perioada vârstei cuprinse între 1 și 2 ani, aprofundând detaliile care pun bazele sau construiesc relația părinte-copil, modelând personalitatea în devenire a acestor minunate suflețele minunate. Explorează fascinantul univers al formării copilului între 1 și 2 ani și importanța conexiunii dintre părinte și copil în evoluția sa psihosocială.

Dezvoltare copil 1 – 2 ani: Legătura părinte-copil

În timp ce mama/tata contemplă privirea copilului, un limbaj nerostit începe să i se deruleze în fața ochilor. Dezvoltarea psiho-socială a unui copil între 1 și 2 ani este puternic influențată de calitatea acestei conexiuni. Este precum un adevărat spectacol în care emoțiile se rostogolesc, iar ecoul râsetelor și al plânsetelor se transformă în muzica ce modelează sufletul. Legătura afectivă dintre părinte și copil pune bazele emoționale pentru întreaga lui viață. Nu este decât o simfonie silențioasă de iubire, încredere și protecție. De la momentele tandre de leagăn și până la chicotelile comune din timpul jocurilor, aceste interacțiuni contribuie la formarea atașamentului stabil, element fundamental pentru o dezvoltare sănătoasă.

Încă de la naștere, copilul se bazează pe părinți, iar aceștia trebuie să dea permanent dovezi de armonie sufletească, echilibru emoțional și susținere necondiționată. Sunt lecții obligatorii care se predau cu normă întreagă, uneori și peste program, în ideea de a contura frumos și de timpuriu personalitatea odorului tău neprețuit. Cum se văd roadele dăruirii, a devotamentului, a aplicării corecte, a înțelegerii recomandărilor de parenting? În abilitatea copilului dumneavoastră de a stabili și păstra relații pozitive atât cu adulții cât și cu alți copii.

Starea de bine a micuților se datorează în primul rând dezvoltării social-emoționale. Lor le place interacțiunea directă și adoră să li se vorbească, uitându-vă în ochișorii lor. Așa se simt ei importanți, așa își consolidează ei legătura cu mami și cu tati, așa își “desenează” ei imaginea de sine.

Dezvoltarea psihosocială la copilul mic între 1 și 2 ani: Reacții minore, exprimări majore

Între 1 și 2 ani, cei mici încă își descoperă vocea, atât la propriu, cât și la figurat. În timp ce se exprimă fără a folosi cuvintele, propriile lor răspunsuri la noile experiențe devin perspective ale personalității lor în curs de formare. Fiecare copilaș, un univers unic de altfel, va reacționa diferit la stimuli. Unii urmăresc totul cu multă precauție, alții radiază de fericire, iar mulți varsă râuri de lacrimi, pe fețișoarele lor angelice. Știați că plânsul devine limbajul universal al emoțiilor bebelușilor, în această perioadă? Nu este doar un simplu apel la atenția celor din jur, ci este o expresie nuanțată a lumii lor interioare.

Micuții plâng atunci când le e foame, când sunt obosiți, stânjeniți sau pur și simplu copleșiți de avalanșa de senzații din acest nou și vast mediu înconjurător. Ar mai avea ei și alte modalități de exprimare,vezi strănutul, mișcările de supt ale guriței, întinderea corpului, alertă în caz că au nevoie de afecțiune și îngrijire. Înțelegerea acestor semnale devine o artă pentru părinți, o modalitate de a descifra comportamentul emoțional al copilului lor.
Găsiți variante de menținere a contactului fizic cu bebe, mângâindu-l, luându-l în brațe, vorbindu-i blând, pentru a-i asigura confortul și a-i oferi siguranță.
Încercați să identificați cauzele momentelor de irascibilitate, ce pot apărea în timpul activităților voastre obișnuite, desfășurate pe parcursul zilei.
Monitorizați reacțiile bebelușului la factorii externi, ferindu-l, de exemplu, de expunerea la zgomote, căldura puternică, frig sau prea multă lumină.

Dezvoltarea psihosocială la copilul între 1 și 2 ani  – Plânsul copilului mic

Să poposim un pic la plâns, reacția întalnită frecvent la copiii mici, în majoritatea cazurilor neavând absolut nicio legătură cu vreo problemă medicală caracteristică. Aceasta este cauzată sau asociată adesea dificultăților de a adormi, în special după trezirile din miez de noapte, normale și firești. A adormi pe cont propriu este un obicei destul dificil pentru unii copii, o rutina zilnică complicat, însă nu imposibil, de însușit.

Iată și motivele din spatele lacrimilor:
Foamea și disconfortul: Cele mai simple, dar și cele mai puternice motive de plâns sunt senzația de foame și starea de disconfort. Bebelușii își comunică nevoile prin intermediul plânsetelor, determinându-i pe părinți să acționeze oferindu-le hrană, schimbându-le scutecul sau îmbrățișându-i.
Suprastimularea: Pentru un bebeluș, lumea este un caleidoscop orbitor. O stimulare excesivă, cu avalanșa sa de culori, sunete și senzații, poate duce până la lacrimi. Însă un mediu calm, liniștit, relaxant devine de cele mai multe ori antidotul acestui disconfort.
Oboseala: La fel ca adulții, și bebelușii se simt epuizați. O zi încărcată de tot felul de activități și joacă se poate solda cu o implorare înlăcrimată pentru repaos. A înțelege simptomele oboselii îi ajută pe părinți să creeze un mediu propice pentru un somn liniștit.
Frustrarea și dorințele neîndeplinite: Incapacitatea de a-și exprima propriile dorințe poate fi o sursă de frustrare pentru un copil. Când nu reușește să prindă o jucărie sau să își formuleze clar cerințele, plânsul devine o cale de eliberare prin care își exprimă așteptările neluate în seamă.
Micuții plâng și dacă sunt bolnăviori, se simt singuri sau, pur și simplu, se plictisesc. Odată ce vor putea vorbi, vor folosi cuvintele pentru a-și exprima supărările și nevoile.

Dacă tot am enumerat cauzele lacrimilor, vă rugăm citiți și cum acestea se pot evita:
1. Când bebe e nervos pe motiv de oboseală, așezați-l cu grijă în pătuț și începeți să-i citiți o povestioară. Vocea calmă, șoptită, îl va calma. La fel, ascultarea unei melodii pentru copii. Există muzică special compusă pentru relaxare, ba mai mult, pentru a adormi singurel, în câteva minute.
2. Dacă e supărat (mofturos), mergeți într-un loc aerisit și confortabil, unde bebe se va simți în deplină siguranță. Oferiți-i o păturică preferată sau o jucărie moale și pufoasă.
3. Dacă e frustrat, încercați să găsiți o soluție. Identificați cauza pentru ca bebe să priceapă că i-ați înțeles trăirile. Aici vi se cere răbdare, empatie și o abordare delicată a situației. Luați copilul în brațe. Contactul piele-pe-piele, în special pentru sugari, poate fi extrem de liniștitor. Legănarea în brațele dumneavoastră sau într-un leagănuț poate imita mișcarea relaxantă din uter. Afecțiunea fizică este în continuare importantă. Oferiți-i îmbrățișări peste îmbrățișări și mângâieri pentru a îl asigura că sunteți acolo pentru el.
4. Dacă e plictisit, ieșiți împreună la plimbare, explorând în tihnă mediul care vă înconjoară. Ori animați atmosfera cu piese vesele pentru copii. Prindeți-l de mânuțe, schițați un dans, cântați, bucurați-vă!
Copilul asta trebuie să simtă, că sunteți receptiv la sentimentele lui.

Dezvoltarea psihosocială la copilul mic de 1 și 2 ani: Comunicarea dincolo de cuvinte

În această fază de dezvoltare a personalității, bebelușii comunică printr-un repertoriu ce se extinde în afara vorbirii. Limbajul lor corporal, expresiile faciale și gesturile creează o imagine vie, pe care părinții învață intuitiv să o interpreteze. O privire încruntată poate însemna confuzie, iar bătăile din palme pot exprima o bucurie nestăvilită. Rețineți că fiecare copil este o moștenire unică de trăsături și preferințe. Așa cum scriam mai sus, unii prezintă un temperament precaut, studiind lumea cu ochii mari, înainte de a se implica în ceva. Alții emană un entuziasm debordant, îmbrățișând fiecare nouă aventură cu chicoteli și veselie. Descifrarea și evaluarea individualității reprezintă un element-cheie de educație eficientă, formată și dobândită în primii ani de viață.

Formarea personalității prin interacțiuni pozitive:
Relația părinte-copil devine tușa unui sculptor care modelează lutul personalității copilului. Interacțiunile constructive de genul zâmbetelor transmise, atingerilor gingașe și încurajărilor, creează o bază de încredere în forțele proprii și o bună capacitate de adaptare. Bebelușii care se simt în siguranță datorită iubirii părinților sunt predispuși la a explora lumea, cu curiozitate și încredere.

Dezvoltarea psihosocială la copilul mic de 1 și 2 ani: Încurajarea independenței și a autonomiei

În timp ce bebelușul își cercetează mediul din jurul său, părinții joacă un rol esențial în susținerea gradului de independență și autonomie. Permițându-le să facă alegeri adecvate vârstei lor, cum ar fi selectarea unei jucării sau decizia asupra unei gustări, se încurajează un spirit de autonomie. O astfel de responsabilizare devine o piatră de temelie pentru viitoarele competențe decizionale.

Liniștea și confortul, stâlpii de siguranță:
În labirintul emoțiilor timpurii, prezența unei ancore confortabile și liniștitoare este vitală. Copiii caută alinare în brațele părinților și a celor ce îi îngrijesc. O simplă atingere delicată, un cântecel fredonat duios sau legănatul cadențat al îmbrățișării parentale, contribuie la crearea unui refugiu emoțional stabil, sigur, solid.
Rezistența părinților în caruselul amețitor al emoțiilor și trăirilor din primii ani de viață ai copilului reflectă o lecție valoroasă pentru cel mic. Fiind martor la modul în care mama și tata gestionează stresul, oboseala, arată afecțiunea ori depășesc provocările, bebelușul începe să asimileze ușor, ușor, mecanismele de autocontrol și adaptare.

Dezvoltarea psihosocială la copilul mic între 1 și 2 ani: Episoadele de tantrum

Tantrumurile, aceste explozii uluitoare de nervi, frustrare, țipete, bătăi din picior, zvârcoliri sau orice alt comportament dezorganizat, sunt frecvente între 1 și 2 ani, din cauza stadiului incipient de formare a abilităților sociale și emoționale. Copiii își doresc mai multă independență însă, în același timp, nu se pot desprinde de părinți. Sunt atât de dibaci încât descoperă că pot schimba modul de acționare, în diverse situații. Pentru că prevenția unui tantrum este benefică tuturor, vă rugăm să urmăriți motivele declanșării unor astfel de episoade, precum și strategiile de diminuare a acestora!

Factori care pot provoca aparția tantrumurilor:
1. Emoțiile profunde gen teama, rușinea, spaimele, furia pot fi covârșitoare pentru micuț. Capacitatea de a le face față, de a le gestiona, este cunoscută sub termenul de autoreglare și începe a se dezvolta după împlinirea unui an de viată.
2. Stresul, foamea, oboseala, suprasolicitarea sunt alte stări, tot greu de suportat de către cei mici.
3. Situațiile dificile de felul „Ți-am luat păpușa/mașinuța și nu mai vreau sa ți-o dau înapoi” pot genera adevărate crize de nervi.
4. Temperamentul influențează și el timpii de reacție în confruntarea cu situațiile frustrante.

Cum se răresc episoadele de tantrum:
1. Eliminați stresul cauzat de senzația de foame, sete, oboseală. Hrăniți la timp copilul, puneți-l la somn, respectați-i programul de masă și de odihnă.
2. Conștientizați care sunt adevăratele trăiri ale copilului dumneavoastră. Dacă îi recunoașteți și îi înțelegeți sentimentele, veți fi în stare să anticipați momentul declanșării acestora. Puteți „vorbi” imediat despre ce urmează să se întâmple, mai exact să vă liniștiți în avans copilul, gestionând situația mult mai ușor.
3. Stabiliți care anume sunt motivele de supărare ale copilului. De exemplu, micuțul s-ar putea simți inconfortabil în aglomerație, gălăgie, agitație, elemente tipice, să zicem, mersului la cumpărături. Încercați, pe cât posibil, să-l feriți de zona aceasta de stres. Am scris „pe cât posibil” deoarece sunt cazuri când probabil nu aveți pe nimeni în grija cui să lăsați copilul în astfel de momente, astfel încât să fie scutit de neplăcere.

4. Căutați să-l faceți pe copil să povestească despre ceea ce simte, evident atât cât reușește el să se exprime. Încurajați-l să răspundă prin cuvinte simple (da, nu) la întrebarea despre ceea ce i-a provocat starea de irascibilitate.
5. Oferiți-i posibilitatea de a alege, bineînțeles una adecvată vârstei. De genul: Vrei mașinuta albastră sau pe cea roșie? Cu care minge ți-ar plăcea să te joci, cu cea mică sau cu cea mare? În lipsa variantelor, săriți peste întrebări.
6. Impuneți limite comportamentele non-verbale, rezumându-vă la o mimică și câteva gesturi lămuritoare. Expresia feței și body-language-ul ar trebui să îi fie copilului suficiente, astfel încât să înțeleagă perfect ce e bine și ce e rău în purtarea sa. Rău e prea mult spus, mai degrabă ce e corect și ce e incorect în atitudinea sa.

Dezvoltarea psihosocială la copilul între 1 și 2 ani: Anxietatea de separare

În același interval de vârsta (1-2 ani), copilul manifestă, de asemenea, anxietatea provocată de separare și teama față de persoanele străine. Știți deja că aceste doua aspecte sunt perfect normale dar, totodată, sunt semne de conștientizare a dependenței copilului de părinți, bonă sau bunici. Cu cât realizează mai profund senzația de dependență, cu atât s-ar putea simți mai nesigur sau chiar trist, în compania necunoscuților. Aici se încadrează cu succes refuzul, până la lacrimi, de a merge la creșă sau de a fi lăsat în grija altcuiva. Comportamentul îngrijorează nefondat părinții deoarece anxietatea de separare nu este vina lor. Nu reprezintă, de fapt, vina nimănui.

În astfel de cazuri, mama sau tata trebuie să se dea dovadă de mult tact, concentrându-se în a-l face pe copil să priceapă că nu va fi părăsit, că nu i se va întâmpla nimic rău, că totul va fi în regulă și că veți veni negreșit să îl luați înapoi, acasă. Bebe trebuie să facă față sentimentelor sale.

Anxietatea – Cum se evită supărarea micuțului?
1. Copilul se va simți confortabil lângă o persoana cât de cât cunoscută, caldă, tandră, înțelegătoare. Se va lucra treptat la gestionarea anxietății, în funcție de durata sepărarii de unul dintre părinți.
2. Promiteți-i copilului efectuarea unor activități în care veți fi amândoi implicați, la finalul programului, atunci când vă veți reîntâlni. Ceva de genul „Așteptă-mă, vin să te iau mai târziu. Apoi, vom merge împreună în parc, la mașinuțe! Tu doar trebuie să nu plângi și să fii cuminte”
3. La separare, luați-vă La revedere! în cel mai vesel și mai hotărât mod posibil. Studiile au demonstrat că oferindu-i copilului o experiență pozitivă la despărțire, îi predați, de fapt, o lecție importantă despre viață.