Atentionare !!! acest text nu este unul cu baza stiintifica deci a se trata ca atare! 🙂
“Un’ se duc neuronii…cand se duc?”
Dupa nastere multor femei li se intampla fenomene ciudate, aproape din gama paranormalului: multitudinea de neuroni cu care se mandreau inainte pare ca incepe sa dispara intr-un fel de zona crepusculara, uitarea frecventa si brusca pare a deveni un fenomen cotidian si multe alte lucruri aparent inexplicabile. Ca sa-l parafrazam pe Barbu Stefanescu Delavrancea, noi, mamele, ne punem des intrebarea:”da’ neuronii un’ se duc, cand se duc?”
Unde dispar neuronii mamelor?
Ca sa fim sincere cu noi insine neuronii incep sa ne paraseasca inca din timpul sarcinii, de fapt ei nu dispar pur si simplu ci se transforma in hormoni. Tot ce era ratiune devine simtire si desi observam fenomenul nu putem interveni pentru a-i schimba cursul, este ceva la fel de implacabil ca destinul in viziunea anticilor.
Cate dintre noi, insarcinate fiind, nu constatam cu ciuda si jena ca izbucnim in plans la vreo romanta lacrimogena auzita in treacat la “radio Expirat”, ca lacrimam discret (asa credem noi, ca e discret, cand lacrimile ni se innoada sub barbie dar nu sunt insotite de mucozitati zgomotoase) la vreo reclama cel putin dubioasa prin saracia ideilor transmise sau ca hohotim de-a dreptul recitind “Fram, ursul polar” intr-un acces de nostalgie dupa copilarie?
Deci nu ne ramane decat sa ne consolam cu ideea ca da, suntem mai sarace in neuroni dar mai bogate in hormoni, ca “simtim enorm si ne smiorcaim monstruos” ca sa-l parafrazam pe alt celebru scriitor roman.
Sa explicam inexplicabilul!
In timpul sarcinii se pare ca cresterea abdomenului este in raport direct cu modificarile creierului si anume un raport invers-proportional. Kilogramele cresc, neuronii scad. De fapt ar fi o posibila explicatie si anume ca fatul are nevoie de neuronii nostri; asa cum il hranim prin placenta cu substante necesare dezvoltarii fizice asa se hranesc ei cu de la sine putere cu neuronii nostri.
Deci pentru cine se mira de nivelul intelectual mai scazut al nostru in timpul sarcinii sa faca bine sa afle: da, asa este, dar bebe deja este mult mai inteligent ca unii adulti din mediul extern, avand deja neuronii nostri!
La cate suntem noi dispuse sa facem, ca mame, ce mai conteaza niste bieti neuroni sacrificati?! Si la ce ne-ar folosi prea multi neuroni dupa nastere, bebelusul nu are nevoie sa-i explicam reactii chimice sau fenomene termodinamice ci sa-i cantam “melc melc codobelc” si sa-i schimbam scutecele!
O alta posibila explicatie pentru pierderea neuronilor este aceea ca in general oamenii foarte inteligenti, mai ales cei geniali, tind sa fie nefericiti, in vreme ce “fericiti cei saraci cu duhul”.
Ei, in cazul mamelor e fix invers: nu sunt fericite fiindca sunt sarace cu duhul ci devin sarace cu duhul tocmai din prea multa fericire!
Se stie ca sarcina, nasterea, alaptarea declanseaza productia de oxitocina care la randul ei elibereaza endorfinele, hormonii fericirii. Deci cand minunea pe care am asteptat-o atat vine pe lume, e normal sa ne multumim sa fim extrem de fericite si mai putin…stralucite din punct de vedere al neuronilor.
Dreptul la “papa, pisu, ham-ham”!
Da, ne face o mare placere sa discutam luni in sir doar despre scutece, alaptare, regurgitat, consistenta productiei din scutece si variatiuni pe aceeasi tema, suntem mandre chiar ca putem purta cu maiestrie astfel de discutii care ne oripilau pe vremea cand ideea maternitatii era ceva indepartat.
Dar e dreptul nostru sa ne prostim putin dupa nastere si de fapt asa pare din exterior, ca am involuat intelectual, dar noi de fapt pur si simplu obtinem abilitati si capacitati noi iar cele vechi raman in umbra o perioada.
O fi scazand inteligenta noastra generala dar cea emotionala este intr-o continua crestere, empatia urca la cote maxime, altruismul la fel.
E firesc ca printr-o lege a compensatiei vocabularul sa devina din ce in ce mai redus, in el sa predomine onomatopeele si diminutivele, e firesc sa nu mai avem capacitatea de a urmari un film cap-coada, rapuse de oboseala, sa evitam discutiile pe teme prea elaborate stiind ca tot la doua fraze ne-ar putea lovi necrutator cate un lapsus.
Candva poate o vom putea sa o luam de la capat pornind proustian “in cautarea neuronului pierdut”, exista sperante ca acesti neuroni se vor regenera insa previziunile spun ca e posibil ca acest lucru sa nu se intample inainte de majoratul copilului!
