Mesajul mamei care lucreaza catre mama care sta acasa

Draga mea, 

Iti scriu ca unei prietene, chiar daca nu cred ca am avut timp sa schimbam cateva vorbe in parc. Am vazut ca te uiti oarecum neincrezator la hainele office in care par putin stinghera atunci cand stau langa groapa cu nisip in care copilul meu sapa cu elan, si am vrut sa iti explic cate ceva despre mine.

Am ales sa ma intorc devreme la serviciu, asa este. Stiu ca tu crezi ca am facut-o in detrimentul copilului meu, dar eu nu simt asta. M-am intors devreme pentru ca, oricat am incerca sa minimizam importanta dimensiunii materiale a vietilor noastre, ea este totusi esentiala. In familia noastra avem nevoie ca ambii parinti sa munceasca. Si recunosc, imi si place ceea ce fac, fac parte din categoria aceea de norocosi care au un job la care merg cu placere.

Asta nu inseamna ca imi iubesc mai putin copilul, este viata mea! Ma doare sufletul cand ma gandesc ca este destul de probabil sa nu fiu alaturi de el atunci cand va face o multime de chestii pentru prima oara. In loc sa ma bucur eu alaturi de el pentru toate micile „prime dati”, se bucura bunica, sau bona, sau educatoarea. Insa ma consolez cu ideea ca si ele il iubesc si isi arata entuziasmul.

Probabil ca ai impresia ca te sfidez atunci cand ma vezi pe tocuri in parc. Adevarul e ca ma dor picioarele ingrozitor, si mi-as schimba cu bucurie pantofii astia eleganti cu o pereche de pantofi sport. Pur si simplu nu am avut timp sa trec pe acasa sa ma schimb, daca as fi facut-o as mai fi pierdut 30 de minute pretioase, asa ca am preferat sa venim direct la locul de joaca.

Crede-ma, nu sunt „intepata” si nu am „aere”. Si in nici un caz nu te privesc de sus! Stiu cat e de greu sa fii mama casnica, sa stai 24/24 cu copilul, sa te ocupi de gospodarie si lumea sa aiba impresia ca stai degeaba. Suntem oarecum in aceeasi „barca”: si despre mine mamicile spun ca sunt norocoasa ca ma duc la serviciu sa ma relaxez si sa fac o pauza, sa socializez.

Adevarul e dezamagitor: nu ma relaxez pentru ca stau mereu cu ochii pe telefon, de teama ca voi fi sunata sa vin acasa pentru ca s-a intamplat cine stie ce. Nu apuc sa socializez, pentru ca am mereu de munca. Multi dintre colegii mei nu sunt inca parinti, si nu imi inteleg graba de a-mi indeplini sarcinile, dupa cum nu inteleg nici graba de a ajunge acasa la sfarsitul zilei de lucru.

Aparitia copilului meu nu l-a incantat nici pe seful meu, care inca este sceptic in fata ideii ca inca sunt o persoana competitiva si ca pot face fata cu succes rigorilor postului. In fiecare zi trebuie sa ii demonstrez contrariul: ca sunt aceeasi persoana capabila pe care a angajat-o. Si totusi nu sunt caci disponibilitatea mea de a face ore suplimentare e mai mica, si se poate intampla oricand sa fiu nevoita sa imi iau cateva zile de concediu medical pentru a ingriji copilul care este din nou bolnav.

Odata ajunsa acasa, trebuie sa fac fata treburilor legate de gospodarie. Cumva, trebuie sa ma impart intre copilul pe care nu l-am vazut toata ziua si care are nevoie de mine, si rufele pregatite pentru spalat, pentru calcat, curatenie si gatit. De multe ori le las pentru mult mai tarziu, cand micutul meu a adormit deja, si prefer sa mai sacrific din si asa putinele ore de somn, ca sa pot petrece cat mai mult timp la joaca.

Sfarsiturile de saptamna sunt si ele prea scurte, de fiecare data. Suntem in sfarsit acasa cu totii, ca o familie adevarata. Insa de multe ori sunt obligata sa recuperez din treburile casnice care au ramas nefacute in timpul saptamanii. Incercam sa programam cat mai multe activitati si cu micutul, sa facem tot ceea ce nu apucam sa facem in timpul saptamanii si fiecare duminica seara ma gaseste putin trista pentru ca nu, nu am reusit sa compensam intru totul timpul „pierdut” in cele 5 zile lucratoare, si totusi eu sunt franta de oboseala. Iar a doua zi o luam de la capat! 

Nu imi iubesc mai putin copilul. Nu sunt mai putin conectata cu el, nu pun nimic altceva mai presus de el. Nu incerc sa compensez absenta mea cu daruri scumpe si cu un exces de tehnologie sau de jucarii. Pur si simplu acesta este felul in care functioneaza familia noastra. Nu imi permit, financiar sau profesional, sa stau acasa cu micutul meu mai mult decat o fac. 

Stiu ca uneori ma invidiezi. Si eu pe tine, sa stii. Tu pe mine, pentru ca am unde sa port haine elegante si tocuri si pentru ca imi beau dimineata cafeaua calda. Eu pe tine, pentru ca esti mereu langa copilul tau si pentru ca si casa ta arata mereu atat de curata, ordonata si ingrijita, in timp ce prin a mea pare ca a trecut un taifun!

Dar invidia asta nu ne ajuta pe nici una. Stiu ca probabil ai deja destule prietene mamici care, ca si tine, au putut sa stea mai mult timp acasa cu puii lor. Mie mi-ar prinde bine o prietena mamica, ma simt de multe ori singura, in „lupta” asta. La serviciu nu pot sau nu am cu cine sa discut despre copilul meu, iar in rest nu am timp sa ma intalnesc cu prietene de odinioara. Asa ca as aprecia sa fiu acceptata in grupul vostru de mamici, sa participam si noi la intalnirile voastre de joaca la sfarsitul saptamanii. Copilul meu si copiii vostri sunt deja prieteni, se joaca adesea impreuna in parc. Nu putem sa ne imprietenim si noi? 

Cu drag,

Mamica – in – taior