La prima sarcină voiam morțiș să nasc natural chiar dacă aveam indicație de cezariană și mă bucurasem că îmi dau voie să nasc natural, dar am născut un copil cu asfixie severă, am regretat ca nu am insistat la spital să cer cezariana. Doar o lună a putut trăi bebe în reanimare, până l-am pierdut. La următoarea sarcină mi-am dorit mult să nasc natural, dar bebelușa era în prezentație pelviană și nu am mai riscat de data asta, am născut prin cezariană de nevoie! Sănătate să fie la toate mămicile și copii, că asta e tot ce contează!
Mă numesc Victoria și sunt din Republica Moldova. Dar oriunde am naște suntem oricum mame ce putem împărtăși din experiența noastră.
Aveam 40 săptămâni și 4 zile când am detectat mișcări mai puține ale bebelușului, am mers chiar în ziua aceea la spital și acolo am făcut ultrasonografia unde mi s-a spus că el nu se mișcă dar inima îi bătea, vorbeam cu el și în sfârșit simțisem o mișcare de a lui, totuși nu era ca zilele trecute și medicul mi-a dat trimitere pentru a merge chiar în ziua aceea să nasc prin cezariană.
Am chemat soțul și am mers la spitalul la care mi-a făcut trimitere, un spital de stat, acolo mi-au pus cardiomonitorul pentru o oră și au zis că totul e bine si m-au trimis acasă. A fost greșeala mea atunci că nu am insistat să mi se facă cezariană. A doua zi dimineața la ora 6:00 a început travaliul, abia la ora 14 am mers la același spital, eram dilatată doar 2.5 cm și mi s-a spus că voi naște până deseară și chiar dacă i-am zis ca am fost în ziua precedentă la ei cu indicație de cezariană, au decis ei că totul e bine la mine.
Travaliul a tot durat 38 ore până când mi-au rupt membranele și asta fiindcă le-am zis ca nu mai pot, vreau sa merg acasă dar nu mi-au permis, mi-au rupt sacul amniotic au spus că apele sunt curate și de atunci au mai durat încă 10 ore de dureri groaznice, eu deja nu mai aveam putere, eram epuizată, am cerut și epidurală dar oricum în aceste 2 zile abia de dormisem câteva ore. In plus, am suportat și stresul a medicilor care tot intrau și mă verificau, vorbele lor de genul „asta nu mai naște odată”, „iaca, ocupă și asta salonul si eu nu am unde pune alte mame care trebuie să nască”, un comportament care pe mine atunci în emoțiile primei nașteri m-a influențat enorm și o naștere pe care o auzeam de peste perete, asta poate a făcut să dureze atât de mult travaliul.
Și când deja eram 10 cm dilatată și îmi zicea doamna care stătea lângă mine că în sfârșit o să îmi văd puiul, nu știam ce mă așteaptă, a urmat imaginea pe care nu o voi putea uita vreodată, chiar dacă împingeam el nu ieșea, după ce m-au apăsat și tot nu ieșea au decis să îl scoată cu ventuza, m-au tăiat, iar m-au apăsat și a ieșit, nu l-am auzit, el nu a plâns, toți medicii stăteau în jurul lui, el nu respira au tot încercat si totuși a apărut respirația foarte puțin.
Am regretat că nu am făcut cezariană așa cum mi s-a recomandat
Bebelușul a fost transferat imediat în secția de reanimare nou-născuți, iar eu am fost dusă în salon cu o mamă de copil născut prematur, chiar dacă nu aveam puteri, vroiam sa merg să îl vad și speram sa fie bine, dar el respira prin aparat, era cu ochii deschiși și mă gândeam că poate își va reveni. Starea micuțului meu era gravă, avea edem cerebral, un hematom pe creier de la naștere, necroză și era în comă, medicul mi-a spus că organele lui interne nu funcționează, el nu se mișca, iar concluzia medicului m-a făcut să regret că mă bucurasem ca nu am făcut cezariana când trebuia. Medicul a zis că aici a fost o mare greșeală medicală! Au urmat clipe groaznice, mergeam la bebelușul Leonard de 3 ori pe zi chiar dacă era pandemie și nu aveam voie să stau mult acolo, ei mă lăsau să stau atât cât e nevoie, înțelegeau ca nu are mult puiul meu, speram să se însănătoșească și mă bucuram pentru îmbunătățiri, chiar dacă până în seară putea să se desatureze, durerea de a-l vedea așa este de nedescris, mă rugam sa fie bine.
A urmat o lună cu speranțe, lacrimi și regrete.
Din spital m-au externat ca să nu cad în depresie când auzeam copii plângând și mame fericite, a fost cea mai groaznică externare, când am ieșit pe ușa din spate fără copil în brațe. Dar am mers la bebeluș de 2 ori pe zi cu lapte, iar medicul îmi zicea să nu mai vin, ca e în zadar, îmi zicea că dacă trăiește va fi legumă, discuta cu mine și mă pregătea ca va fi rău, chiar dacă refuzam să ma gândesc că va muri. A murit de la o bacterie spitalicească de la care făcuse pneumonie, exact o lună a trăit, cea mai grea și lungă luna pentru mine, dar cel mai greu a fost să îmi iau copilul din morgă, să îl am mort în camera de alături și să îl îngrop și mi-am zis ca nu vreau niciodată să mai trec prin așa ceva.
Dar a urmat DEPRESIA, nopți nedormite și pline de lacrimi, plâns de la orice, plângeam într-una și nu îmi mai pasa de mine, a durat asta practic 3 luni, luni în care îmi doream să înlocuiesc durerea cu fericirea, citeam cărți și zi și noapte ca să uit de durere, am început să fac sport și să slăbesc, ocupațiile și cuvintele soțului „O să mai avem înca 3 copii dar dacă tu te vei sinucide așa cum vrei, cu cine îi voi face? Eu vreau cu tine”, astea au fost pentru mine motivele de a merge mai departe și de a continua viața. CITEȘTE ȘI: Eram la a doua cezariană, cu uter cicatricial, și NU aveam voie să am dureri și, mai ales, NU trebuia să se declanșeze nașterea natural
O noua sarcină, o nouă speranță
La 3 luni de la pierderea primului copil am rămas însărcinată cu al doilea copil, am dus evidența sarcinii la un medic în privat, m-am purtat mult mai responsabil și am născut prin cezariană, din motiv de prezentație pelviană, vroiam natural, dar fetița mea nu a vrut să se întoarcă cu capul în jos și aici nu m-am mai revoltat ca la prima naștere. Totuși toată sarcina am avut frici, frici și iar frici să nu fie ceva rău cu ea, vroiam să am măcar de data asta un final fericit, iar medicul meu, un medic profesionist mi-a recomandat sa ma bucur de sarcină și să nu mă gândesc la lucruri rele, pentru ca totul depinde de mine, de el și de Dumnezeu. Am fost extrem de fericita să îmi văd și aud copilul plângând, în sfârșit am devenit mamă și recuperarea de după cezariană și însuși cezariana nu era o operație groaznică, așa cum citeam mereu. M-am recuperat rapid, dar fericirea ca pot îmbrățișa, săruta, hrăni, îngriji copilașul meu mult dorit și așteptat de practic 6 ani, îmi lua orice durere.
Acum fetița are aproape 3 luni, o cheamă Rebeca și e perfect sănătoasă, sunt fericită si m-am iertat ca nu am făcut tot posibilul și imposibilul ca primul nostru copil să trăiască, mi-am lăsat toate gândurile la o parte și m-am ridicat de unde căzusem ca acum să mă pot bucura de fetița mea! Mulțumesc! Sper să fie de ajutor experiența mea multor mămici care sunt la prima naștere! Și vă rog dacă ați putea publica doua poze la acest articol, poze ce contează mult pentru mine, e poza primului meu copil și a doua poza e poza cu prințesa pe care o avem acum.
CITEȘTE ȘI DESPRE: Prima respirație a nou născutului și primele momente ale mamei cu nou născutul
