Sunt G.F. Povestea mea de dragoste a început în august 2013, când am fost cu mama mea într-o excursie la mare în Turcia, unde l-am cunoscut pe fostul soţ. La început, a fost ca într-un basm totul între noi, lungi plimbări lângă mare, întâlniri în secret pe o insuliţă din oraşul în care locuia el. Trăiam trei luni în Turcia, trei luni în ţară şi tot aşa, cu despărţiri cu privirile înlăcrimate şi sufletele pline de dor, până am împlinit unsprezece luni de relaţie şi ne-am dorit să putem locui împreună, dar pentru obţinerea unui permis de şedere mi se ceruse să fac dovada a 18 000 de dolari în cont sau să împrumut de la cineva, însă fiind străină într-o altă ţară, era aproape imposibil să găseşti pe cineva dispus să îţi împrumute o sumă atât de mare de bani, pe care un om de rând nu şi-o poate permite.
Astfel, iubitul meu de atunci (fostul meu soţ) a spus că nu era dispus să mă piardă şi voia chiar să ne căsătorim, după un timp atât de scurt de relaţie împreună, mai mult la distanţă decât real, doar ca să putem fi împreună, alături şi să nu mai întâmpinăm alte dificultăţi.
Mama mea ne-a trimis acte, am făcut două seturi de analize de sânge, am achitat patru mii de lire turceşti în total, pe atunci, banii i-am achitat pe din două şi am programat cununia civilă pe ascuns, la el în Turcia. A ştiut doar mama mea că va avea loc căsătoria, în rest nu a avut nimeni habar de nimic.
În ziua cununiei civile, în iulie 2014, am avut amândoi emoţii ca doi şcolari care încep prima zi de şcoală şi inimile ne săreau din piept de bucurie. În sfârşit eram aproape să ne realizăm visul de a fi amândoi, împreună, fără graniţe sau obstacole în calea iubirii noastre frumoase, pure, sensibile, de la început. Mama lui a aflat apoi de căsătoria civilă, iar peste încă vreo două săptămâni a aflat şi tatăl lui, care a reacţionat foarte agresiv la aflarea veştii şi, deşi eram în altă cameră, plângeam când auzeam cum spunea: „de ce ai luat fată străină? Nu e bine deloc. Nu va fi bine.” şi alte cuvinte dure, printre urlete şi scandal.
CITEȘTE ȘI: 7 lucruri pe care orice femeie vrea să le audă de la bărbatul ei ❤
La început, B. a spus că ne-am căsătorit şi nu va interveni nimeni, va fi bine, dar în timp s-a văzut că nu îmi lua niciodată apărarea faţă de rudele lui, apropiate, mai îndepărtate sau faţă de vecini. Sora lui era certată cu părinţii lor, pentru că fugise de acasă cu un turc ţigan de la 17 ani şi le pătase lor onoarea. Au făcut la un moment dat un act prin intermediul avocaţilor, prin care tatăl băiatului cu care fugise o lua într-un gen de custodie, adică promitea să se ocupe şi să aibă grijă de ea până la vârsta de 18 ani, când se puteau căsători legal şi fi împreună.
Am reuşit între timp să ne mutăm şi separat de părinţii lui şi în octombrie 2015 am făcut şi petrecerea de nuntă, pentru care am strâns din timp bani împreună. Rochia de mireasă am creat-o la un atelier de rochii din Izmir, am achitat contravaloarea ei din salariul meu de la o şcoală particulară la care lucram la negru, întrucât oriunde mai încercasem să lucrez anterior, turcii au refuzat să îmi fac permis de muncă, deoarece pentru un angajat străin, ar fi achitat taxe mult mai mari către statul turc, decât pentru un angajat turc de al lor.
În ziua în care am fost să probez rochia de mireasă am plâns, în loc să mă pot bucura liniştită de zilele fericite ce credeam că vor urma, de petrecerea de nuntă. Am plâns mult, pentru că părinţii lui nu au vrut să contribuie cu absolut nimic la petrecerea de nuntă, semn pe care nu l-am observat pe atunci, că nu ar fi de acord cu nunta, cum nu au fost de acord nici cu cununia civilă. La ei este moda ca părinţii mirelui să achite mai tot, să organizeze petrecere de logodnă, petrecere de henna şi petrecere de nuntă. De petrecerea de logodnă nu am avut habar şi au ieşit comentarii, cum că turcii au fost norocoşi că nora lor nu ştia de aceste obiceiuri şi au scăpat ieftin, petrecerea nemaiorganizându-se deloc.
CITEȘTE ȘI: Dragostea între părinți după nașterea copilului ❤ CELE 10 PORUNCI ale căsniciei (pentru el și ea)
Petrecere de henna nu am vrut eu, întrucât mi s-a părut că, dacă aş accepta aşa ceva, ar însemna să îmi trădez propria religie, creştin ortodoxă, pe care nu am fost niciodată dispusă să o las. Iniţial, nu au fost discuţii legate de religie, dar, pe parcurs, având o fostă colegă de la şcoala particulară la care lucram care îşi schimbase religia, după căsătorie, mama lui B. a început să insiste pe această temă, vrând să mă convingă să mă convertesc, însă fără succes.
În 2016, în februarie, părinţii lui B. s-au împăcat cu sora lui şi de atunci, treptat, liniştea familiei noastre a început să se clatine. De ceva timp avusesem discuţii cu B. să facem un copil, întrucât simţeam cum bate ceasul biologic, îmi doream să am un copil până la vârsta de 30 de ani. De fiecare dată, B. refuza, spunând că nu vrea să fie tată până la vârsta de 23 de ani. Diferenţa de vârstă dintre noi era de şase ani şi trei luni, el fiind mai mic decât mine. Când ne-am căsătorit civil, eu aveam 25 de ani, iar el avea 19.
În septembrie 2016, sora lui B. a făcut petrecerile de logodnă, henna şi de nuntă, la care a schimbat 4 rochii în total şi au fost făcute cheltuieli mari, în fală. Nu am invidiat-o niciodată, deşi ea, cu mama ei, se va vedea în rândurile următoare, nu m-au putut suferi şi suporta, încă de la începutul relaţiei mele cu B. La câteva zile după petrecerea de nuntă, sora lui B., când ne plimbam prin oraş, împreună, eu încercând să fac să fie bine, să mă apropii de familia lui, să respect pe toată lumea, ca să fie armonie în familia noastră, mi-a spus că bănuieşte că aşteaptă primul ei copil şi mă întreba ce să facă. Iniţial, i-am spus să nu spună nimănui, până nu face un test şi nişte analize, să vadă ce şi cum. În sufletul meu, nu mă puteam bucura pentru ea, pentru că mă durea că eu nu aveam încă copilul mult dorit şi visat.
În toamna lui 2016, am avut altă discuţie cu B., care, fiind la întrecere cu sora lui, ca de obicei şi fiind gelozie şi invidie între cei doi fraţi, a spus, triumfător, că vrea să facem un copil, dar doar după ce aflase de sarcina surorii sale.
În iulie 2017, imediat după ce sora lui B. a născut băiatul, la o petrecere de henna de-a verişorului său din Istanbul, viitoarea lui soţie mi-a spus că arătam foarte obosită şi că arăt cum că aş fi însărcinată. Mă bucurase ideea, deşi nu eram încă sigură, aveam doar bănuieli.
Pe 15 iulie 2017 am aflat vestea cea mare, cele două linioare care mi-au făcut sufletul să zburde de fericire. Când i-am dat vestea lui B., a fost foarte ofensat că îl deranjasem din somn şi nu a părut deloc fericit. A spus tuturor cunoscuţilor şi rudelor sale că l-am deranjat la 8 dimineaţa, trezindu-l din somn, doar ca să îl anunţ de sarcină. B. mereu se plângea de oboseală, lucrând foarte mult. Cât a fost cu mine, a terminat şi facultatea de Informatică, însă tot ca şi chelner profesa.
CITEȘTE ȘI: 8 semne de ABUZ EMOȚIONAL în cuplu și familie!!! Atenție la aceste comportamente!
În decembrie 2017, când era sarcina avansată, B. a decis să ne mutăm din nou cu părinţii lui, deoarece stăteam la etajul al cincilea şi devenise obositor de acum urcatul scărilor. Ideea iniţială era ca părinţii lui să mă ajute până nasc şi puţin după aceea. Realitatea însă a fost cu totul alta, după ce ne-am mutat, am fost pusă la treabă, ba la servitul musafirilor, ba prin casă. Nu mă deranja să ajut, îi vedeam ca pe o altă pereche de părinţi, însă ei mereu m-au văzut ca pe o străină, deşi le-am iubit fiul enorm, lăsând totul în ţara mea pentru el.
Aflând târziu că voi avea o fetiţă, la puţin timp, sora lui B. m-a speriat groaznic şi îmi bătea de frică inima în piept, fiind invidioasă că ea avea băiat şi ar fi vrut să aibă fetiţă şi ea şi se uita cu jind cum pregăteam hăinuţele fetiţei mele pentru când urma să vină pe lume.
În martie 2018 mi-am strâns minunea la piept şi am devenit şi eu mamă. Aceasta s-a întâmplat după 28 de ore nedormită şi nemâncată, încercând pentru naşterea naturală, dar s-a ajuns la operaţia de cezariană, la care anestezia epidurală nu şi-a făcut efectul şi am simţit tăietura pe viu, am urlat apoi să fiu adormită. Primul an după naştere, zi de zi, am retrăit coşmarul si au fost primii doi ani şi cu dureri de spate.
După cele 40 de zile de lăuzie, tatăl lui B. ne-a scos afară din casă, spunând că nu mai avem nevoie de ajutorul lor. Încă de la 20 de zile de viaţă ale fetiţei, mă ocupam exclusiv de ea, mama lui B. lăsându-mă baltă, mergând drept atunci la spital pentru nişte investigaţii. Iniţial spusese că mă va ajuta, ca să nu scoată vorbe lumea, cum că a ajutat-o doar pe fiica ei cu nepotul de la ea şi pe mine nu a vrut să mă ajute, deci doar de gura lumii îşi oferise pentru scurt timp ajutorul. În iunie 2018 am reuşit să ne mutăm separat, după ce găsiserăm chirie, B. alesese exact blocul din faţa blocului părinţilor săi, ca să fiu mereu în vizorul şi sub supravegherea mamei lui.
Învăţasem să mă descurc singură cu toate, de cele mai multe ori cu bebeluşa în braţe, fiind foarte mică pe atunci, o luam peste tot cu mine, făceam toate treburile mereu singură şi mai mereu eram singure, de izbelişte, fără ajutor. B. îşi punea mereu programul astfel încât să fie plecat mereu la serviciu şi venea dimineaţa la 3 sau chiar 4 de la muncă, apoi se retrăgea în altă cameră şi juca până dimineaţa jocuri pe laptop.
Nu voia să fie deranjat sau trezit noaptea niciodată. Se trezea la amiază şi aştepta micul dejun la pat, ceai, cafea şi tot tacâmul. Mă punea să ţin evidenţa zilnică a cheltuielilor în carneţel. Era extraordinar de zgârcit şi cumpăram cele trebuincioase mie şi fetiţei din banii trimişi de părinţii mei, pentru că el îmi lua şi banii obţinuţi de mine la orele de pregătire pe care le dădeam. Certurile şi scandalurile se înteţeau, începea şi cu urlete şi şantaje, se schimbase la 180 de grade şi nu mai rămăsese nimic din omul pe care îl iubisem cu atât foc la început.
În august 2018 am primit vestea morţii bunicii mele de pe mamă, care m-a dărâmat, trei zile am plâns şi turcoaicele se speriaseră, spunându-mi să mă liniştesc, să nu pierd laptele.
Avusesem iniţial probleme cu alăptatul, dar m-au chinuit cu pompe de muls până îmi dăduse sângele şi nu concepeau ca B. să dea banii pe lapte praf. Iniţial, am fost foarte judecată la ei în ţară, pentru că au gândit foarte urât despre mine, cum că m-am căsătorit ca să pot lucra legal în Turcia, deşi căsătoria legală acolo îţi oferea doar permisul de şedere, nu şi un permis de muncă.
Când a mai crescut puţin fetiţa, am vrut să lucrez din nou şi am început să dau lecţii de pregătire la limbile engleză şi turcă. Învăţasem limba turcă în vreo şase luni, singură, fără ajutor, din lecţii de pe internet, dar la mine şi practica a contat enorm. Urmăream seriale turceşti, ştiri, întrebam semnificaţia cuvintelor necunoscute pentru mine, am ajuns şi rezolvam integrame în ziare şi reviste. La început, mi se părea o limbă foarte grea, vorbeau cinci femei deodată şi se uitau la mine, aşteptând un răspuns la întrebările puse, dar mie îmi venea greu să îl dau, mă lua durerea de cap şi mă întrebam ce vor femeile acelea de la mine. Treptat, am avut dorinţa de a învăţa, în principal de dragul lui B. şi în al doilea rând, ca să mă pot descurca în ţara lui, pentru că nu toată lumea cunoştea limba engleză, deşi era zonă turistică.
În aprilie 2019 am reuşit să facem fetiţei şi paşaport românesc, la Consulatul de la Izmir, după ce făcuserăm anterior şi certificatul de naştere românesc. Din 2016 nu mai fusesem în România deloc şi mi-era dor de ai mei şi de ţară. Am reuşit să îl conving să mă lase să merg cu fetiţa în ţară în iunie 2019, cu motivul de a-şi cunoaşte străbunicul, adică pe bunicul meu, care mai trăia pe atunci.
Apoi, s-au înteţit scandalurile, B. ameninţând că va rupe declaraţia de consimţământ încheiată tot la Consulatul României la Izmir, spunând că pot pleca singură şi să las copilul în Turcia. Mă purtam foarte frumos şi înghiţeam toate mizeriile lui şi ale rudelor sale, cu gândul de a reveni în ţară cu orice preţ. Vorbeam cu ai mei prin internet. Mama a venit după noi în iunie 2019.
În dimineaţa zilei de plecare a noastră spre România, am pregătit bagajele, am îmbrăcat fetiţa, am chemat un taxi şi ne-am pregătit să plecăm. B. dormea dus în camera lui, fără nici o grijă şi cu nesimţire mare, ca de obicei, cum a dormit tot timpul şi în toate momentele când am avut nevoie de ajutorul lui.
Când mă simţeam obosită, mereu avea alte pretenţii, ba să îi fac masaj la spate şi la picioare, ba iar ceaiuri sau cafele şi multe altele. I se părea scandalos că voiam să mă odihnesc alături de fetiţă şi mai mereu îmi refuza acest drept de a mă odihni.
Am trântit uşa în urma mea, fără nici un regret şi cu gândul la o viaţă mai liniştită, fără B. în ea. Asta mai ales după ce deja spusese că îi va hotărî fetiţei viitorul, cu cine se va căsători şi cum va sta şi îl va servi pe el, pe B. cu cafele.
CITEȘTE ȘI: Conștientizarea riscurilor despresiei postpartum (după naștere). Primele semne și ce este de făcut
Am aterizat în ţară şi am izbucnit în plâns, de dor, de tristeţe, de eliberare, mă măcinau o mulţime de sentimente deodată. Nu mai fusesem de trei ani în ţară şi trăiam mereu cu dorul în piept. Alesesem să zbor în căutarea unei iubiri de roman, care, însă, a fost doar o iluzie, pe care, probabil, am trăit-o numai eu.
În iulie 2019 am decis să deschid proces de divorţ, pentru că nu mai puteam să mă întorc alături de el, divorţ încă nefinalizat. Au urmat apoi episoade urâte, de coşmar, de genul spargerii şi furării conturilor de Facebook şi a adreselor de Yahoo Mail de către B., fostul soţ, două tentative ale lui de a răpi şi duce ilegal fetiţa în Turcia, mesaje urâte, apoi peste doi ani şi patru luni de tăcere de ambele părţi. Tatăl copilului nu a achitat nici cheltuielile de judecată şi pensia alimentară, eu făcând şi două plângeri penale fostului soţ, pentru abandon de familie şi neplata pensiei alimentare.
Nu ştiu ce va aduce viitorul, îmi doresc multă sănătate pentru toată familia, pace şi linişte. De peste 4 ani mă lupt cu depresie majoră.
Închei prin a mă întreba, retoric: E oare mult dacă visez că va apărea un om bun alături de care eu şi minunea mea dragă să fim o familie şi inimioara mea mică să aibă cândva şi ea cui spune cuvântul frumos TATA?
