Atunci când așteptăm un copil ne facem un milion de gânduri și de planuri. Vrem ca nașterea să decurgă într-un anumit mod, ne pregătim pentru un anumit scenariu, îl plănuim cu medicul nostru și ne concentrăm asupra lui.
Uneori, însă, fără un motiv anume, lucrurile pur și simplu nu merg conform planului. Uneori, corpul reacționează altfel decât ne așteptăm, iar planul de naștere este dat cu totul peste cap. Este ceea ce i s-a întâmplat și Mihaelei, căreia i-a fost foarte greu să se adapteze la felul în care au evoluat lucrurile și să le accepte.
Mihaela, 36 ani, Germania
Mi-am planificat, de la început, o naștere naturală, asistată de moașă, într-un centru de nașteri. Era gândul cu care am pornit de la drum de la bun început, cred că a fost dorința mea dinainte de a rămâne însărcinată. De fiecare dată când spuneam cuiva despre asta, toată lumea se mira și mă sfătuia să merg la spital, unde există mai multe opțiuni de analgezie și unde se poate interveni imediat dacă ceva nu merge cum trebuie.
Eram foarte mândră de alegerea mea și de susținerea soțului
Eram în săptămâna 36 de sarcină și am plecat cu soțul către centrul de nașteri pe care îl doream. Eram relaxați, dar nerăbdători. Și eram foarte mândră de alegerea mea și de hotărârea cu care m-am ținut de ea și de sprijinul și susținerea pe care le-am primit de la soțul meu.
M-am bucurat foarte mult când mi-am cunoscut moașa, era o femeie deschisă și plăcută și care te făcea să simți că totul e sub control și că ești, cumva, protejată. Din păcate, a doua zi am fost diagnosticată cu diabet de gestație. Când mi s-au spus riscurile posibile pentru bebeluș și mi-au comunicat că s-ar putea să fie nevoie să nasc într-un spital, am fost foarte tristă și speriată. Nu înțelegeam de ce mi se întâmplă mie una ca asta.
Pentru că nu eram dispusă, încă, să renunț la nașterea pe care mi-o doream, am discutat cu moașa am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să îmi îmbunătățesc analizele. Am ținut regim strict, am făcut insulină, am fost foarte activă, dar nimic nu a ajutat cu adevărat.
CITEȘTE ȘI: Am 26 de ani și 5 nașteri naturale, primele 4 au fost superbe, spontane. Ultima mi-a pus capac, era să-mi pierd copilul
Aveam speranțe la nașterea pe care mi-o doream
A mai durat o lună până mi s-a rupt apa. Și eu, și moașa aveam speranțe că voi putea avea nașterea naturală pe care mi-o doream. Dar după 3 zile, travaliul nu începuse încă, iar lichidul amniotic era deja contaminat cu meconiu, așa că cei de la centrul de nașteri mi-au spus că am nevoie de o cezariană cât de curând posibil. În sufletul meu, nu am putut accepta asta, pur și simplu voiam să rămân în locul acela, unde atmosfera mă făcea să mă simt în siguranță.
Nu mi-a cerut nimeni acordul
Am ajuns la spital, moașa m-a însoțit. Eram obișnuită să mi se ceară consimțământul pentru orice avea legătură cu corpul meu, iar aici o asistentă mi-a făcut un control intravaginal fără să îmi spună măcar că intenționează să facă asta. Era un spital universitar, iar cât am stat pe masa de operație, m-au privit în jur de 30 de studenți. Nici pentru asta nu mi-a cerut nimeni acordul. Eram atât de bulversată, încât nu am putut să spun nimic atunci, dar am simțit că nu e ok și că e un fel de invadare a spațiului meu.
Îmi amintesc ca prin ceață ce s-a întâmplat după ce mi-au făcut anestezia. Nu simțeam nimic, dar auzeam totul. Mi-a arătat cineva bebelușul, iar medicul m-a felicitat pentru fiul meu.
CITEȘTE ȘI: Doare nașterea naturală, travaliul poate fi extrem de dureros, dar aș mai naște de 1000 de ori tot natural, la privat
Nu reușeam să mă bucur, deși îmi doream din tot sufletul
Două ore mai târziu mi l-au adus, dar aveam o perfuzie la o mână și abia începusem să mă dezmorțescu după operație, așa că mi-a fost greu și să încerc să îl pun la sân. Mă simțeam plată, nu reușeam să mă bucur, deși îmi doream din tot sufletul. Pur și simplu cred că toată această istorie a fost, pentru mine, o traumă, am citit după aceea de stresul post-traumatic și cred că asta a fost în cazul meu. Nu îmi vine să cred cum nu reușeam să îmi adun gândurile, mă simțeam la fel de pierdută ca un copil mic, și acum mă simt neajutorată când mă gândesc la cum e să mergi la spital.
Acum, când îmi amintesc de nașterea fiului meu, nu prea mă gândesc la spital. Mai degrabă amintirile mele se concentrează asupra centrului de nașteri și a perioadei petrecute acolo. Asta mă face să mă simt mai bine. Dacă voi mai face un copil, voi încerca din nou o naștere naturală. Încă îmi este foarte greu să accept felul în care a venit pe lume fiul meu, chiar dacă știu că s-a încercat tot ce era posibil și că nu e vina nimănui că lucrurile s-au întâmplat astfel. Parcă simt că am fost înșelată, că m-a trădat propriul meu corp, deși sunt recunoscătoare că suntem bine, sănătoși, și eu și copilul.
CITEȘTE ȘI: Sunt sigură că nașterea naturală doare pe moment și după trece, dar o cezariană poate să doară toată viața
Citește pe larg despre: Vești bune pentru bebeluși: ANTICORPII anti-COVID sunt transmiși prin LAPTELE MATERN!
