Am avut o sarcină extrem de grea, cu grețuri, vărsături și multe alte simptome pe care numai cine a trecut prin așa ceva poate să înțeleagă. Abia așteptam să vină ziua în care să nasc și să scap. Lucrez în sistemul medical din România și, deci, știam la ce să mă aștept. Știam ce înseamnă nașterea în sine, așadar nu am considerat că am nevoie de un curs prenatal sau de un instructaj (mare greșeală!).
Contracțiile au început pe la 6 dimineața. Știam că nu e grabă până se rupe apa, dar am zis totuși să merg din timp la spital. Știam deja că medicul care îmi monitorizase sarcina nu avea cum să vină la naștere pentru ca nu se permitea (aici, la maternitatea din Târgu Mureș, există un regulament intern care spune că naști cu medicul de gardă, nu cu cel care îți supraveghează sarcina), dar aveam încredere că orice medic va fi de gardă o să-și facă meseria.
Pentru că nu mă dilatasem deloc, trebuia să aleg dacă mă întorc acasă sau dacă rămân în spital. Am decis să rămân dar, spre dezamăgirea mea contracțiile se răreau și oricât am insistat să grăbesc acest proces, nu s-a putut. Până la urmă am înțeles că există riscuri la grăbirea unei nașteri și m-am resemnat cu ideea că nu voi mai naște în acea zi. Citește povestea de naștere a Irinei!
Complicații
La 9 seara însă au apărut frisoane puternice. Îmi clănțăneau dinții în gură și apăruseră niște crampe atât de dureroase de îmi venea să mă urc pe pereți! Partea buna era că durau doar câteva secunde, apoi treceau și dispărea și durerea. Am cerut de câteva ori termometrul unei asistente, greu de găsit. Dar nu aveam febră, se pare că erau doar contracții. Când am auzit una ca asta am insistat să mă vadă medicul din nou, căruia nu i-a prea venit să creadă că sosise momentul. Dar aveam dilatație de 7 cm, iar expresia feței lui m-a făcut să înțeleg că sosise, într-adevăr, momentul! Bucuroasă, am mers în sala de nașteri, unde o colegă foarte drăguță îmi zice că dilatația nu este suficientă pentru a naște și că mai trebuie să aștept. De aici a început chinul!
Travaliul
Totul este ca într-un roller-coaster. Când apare contracția, îți vine să ei un pistol și să te împuști, numai să scapi de durere. Din păcate, corpul tău intră într-un mecanism de autoapărare care îți încețoșează mintea și gândirea, îți vine să faci orice, doar să scapi de durere! Grețuri, vărsături, panică, transpirații, urlete și apoi tăcere… Cred că atât de mult am strigat că o să mor, încât după ce s-a terminat îmi era rușine să privesc în ochi oamenii care m-au ajutat. Aș vrea să știe și alte mămici că epidurală se face după ce ajungi la o dilatație de 4 cm, nici mai mult nici mai puțin, cel puțin așa mi-a spus doctorița. Așa că dacă ați pierdut momentul, nu e vina nimănui că nu vi s-a făcut.
Să revenim la momentul culminant!
După 4 ore de contracții, am ajuns pe masa de naștere cu dilatația necesară. Îmi amintesc că o infirmieră mă ținea de mână… cred că i-am strivit degetele atât de tare o strângeam. Doctorița mă umezea pe față cu apă și moașa îmi tot repeta să respir, căci copilul e mare și rămâne fără aer. Țin să precizez că respirația este foarte importantă în timpul contracțiilor, deoarece când simți durere ai tendința să îți ții respirația, dar făcând asta, oxigenul nu ajunge la copil și i se încetinesc bătăile inimii.
Când am auzit că mai durează, îmi venea să cer să-mi facă cezariană sau să scoată copilul indiferent cum, doar să se termine odată, că nu mai puteam. Copilul se blocase și, în ciuda efortului și a concentrării mele, am auzit cuvântul cordon. Atunci a fost momentul în care am intrat în panică și mai mult. Nu știu dacă instinctual am decis să-mi apăr corpul sau copilul, dar am împins atât de tare încât după două secunde de liniște a urmat un plâns… Atunci totul s-a terminat! Ușurarea pe care o simțea corpul meu nici nu se putea compara cu privirea bebelușului, care strălucea ca o luminiță la capătul tunelului! CITEȘTE ȘI: Cum percepe bebe nașterea în fiecare stadiu, ce simte în acele momente pas cu pas
Asta e fericirea supremă!
Vă spun cu mâna pe inimă, eu așa am simțit atunci (și încă mai cred asta!) – că aceasta este fericirea supremă, nicio realizare de până acum nu poate să concureze cu aceasta. Deși au insistat să nu mă uit la bebe că e murdar, eu nu vedeam asta și nu-mi puteam lua ochii de la privirea lui, iar vocea lui mi se înregistrase în minte pentru totdeauna! După ce mi l-au pus pe piept a urmat o liniște deplină. Eram doar noi doi în univers și nimeni și nimic nu mai conta. Bineînțeles, au urmat cusăturile, expulzia placentei, dar deja nimic nu mai conta. Atunci am realizat că totul a meritat, fiecare clipă de suferință din timpul sarcinii, fiecare durere din travaliu, totul a meritat. Acest ghemotoc de om îmi umple sufletul de bucurie de fiecare dată când se uită în ochii mei.
Mulțumesc echipei medicale care, deși m-am comportat de parcă eram singura femeie din lume care năștea, m-au înțeles și ajutat. Nicio clipă nu am simțit că se așteptau la vreo altfel de răsplată decât mulțumiri verbale. Și îmi cer iertare copilului meu, pentru că în momentele acelea de durere, m-am pus pe mine pe primul loc, dar nu era intenționat, subconștientul e de vină.
Aș vrea să încurajez viitoarele mămici și să le spun că, deși la a doua naștere au fost la fel de intense contracțiile, la fel de greu de suportat durerea, mi-a fost puțin mai simplu pentru că știam că puiuțul de om ce avea să-mi stea la piept mă va face să uit orice suferință.
CITEȘTE ȘI DESPRE: Prima respirație a nou născutului și primele momente ale mamei cu nou născutul
