Copilul la neonatologie, eu la ginecologie. O lună a durat calvarul până să atingă greutatea minimă cerută

Buna ziua, am căutat o metoda sa va scriu povestea mea de naștere și am văzut că doar prin intermediul e-mail-ului se poate. As dori ca toată această poveste sa fie sub anonimitate. Nu vreau sa creez probleme și suspiciuni pe viitor persoanelor în cauză. Așadar, redau nașterea mea exact așa cum a descurs, destul de rapid la un spital de stat, precum și perioada de internare de după. In prima faza, in perioada de sarcina, (sarcina pe care nu am planuit-o și am acceptat-o într-un final) toți medicii la care am avut controale (căci am fost foarte selectivă) mi-au spus că voi naște prin cezariana fiind de statura mai mica. Iar acest lucru m-a stresat maxim și am fost foarte depresiva pe toată perioada. Din fericire, nu a fost sa fie așa. Singura persoana care a presupus altfel a fost chiar medicul meu cu care am rămas în final și cu care am născut și căruia îi mulțumesc.

La 3 noaptea într-o zi de noiembrie mi se rupsese membranele și nu știam cât timp mai am până să nasc. Deși mi se comunicase cu o zi înainte la control acest aspect eu vroiam sa cred altfel. Așa că m-am apucat de un dus. Dar nu apucasem sa termin când a venit sotul mirat de ce se intampla. I-am zis că a venit momentul, dar el, buimac nu a realizat nimic și voia sa meargă din nou la somn. Când contracțiile s-au amplificat am inceput sa strig sa mergem la spital. Credeam că am să nasc pe ambulanță. Când am ajuns la spital, aveam nevoie de apă și nimeni nu mi-a dat de parcă secase toate râurile in noiembrie. In nici doua ceasuri am născut prematur o fetiță mai puțin de 2 kg. Tot procedeul se derulase destul de rapid, eu venind în proces de expulzie. Fara contact cu bebe, zero ore magice, doar o singura privire și un urlet după. Îmi amintesc că supusesem: „Doamne, ce mica e!” Și a dispărut.

De aici a început calvarul. Ea la neonatologie, eu la ginecologie. La fiecare 3 ceasuri trebuia să extrag lapte sa duc fetiței ca sa nu trebuiască să-i dea asistentele lapte praf. M-am confruntat cu furia laptelui și am trecut prin momente de disperare nefiind pregătită psihologic pentru ce va urma. Aflasem că trebuie să fac nopți albe iar odihna mea avea de suferit. Intr-un salon renovat de câțiva ani, cu un confort „sporit” dar cu lipsa de intimitate, trebuia să accept zgomotele și plânsetele altor doi bebeluși născuți la termen precum și haosul mișcărilor din spital zi și noapte. Aveam să stau o lună de zile până ca bebe să atingă greutatea minima ceruta. O lună de coșmar în care se perindau mămici in salon una după alta, fiecare cu alte povesti, iar eu stăteam pe loc. Eram ca un zombi in halat alb pe coridoarele spitalului care bântuia noapte și zi, odată la 3 ceasuri cu sticluța de lapte in mana.

Se putea și mai rău…o alta mămică de prematur născuse prin cezariana și abia reușea să ajungă la bebe cu câțiva stropi de lapte pe fundul sticluței. Iar lactația nu i se instalase, bebe nu creștea (din fericire sau nu, se încuraja alăptarea exclusivă) și era foarte disperata. I se prescrise o rețetă cu un produs greșit pentru lactație, lucru care o puse din nou la pat. M-am crucit. Dar să revin la mine, cate nu vezi într-o lună de zile. Probabil cele mai potrivite persoane care să poată răspunde la un chestionar de satisfacție sunt mămicile de prematuri. Pacat că nu apucasem sa completez unul fizic iar externarea se lasase atunci așteptată.

Dar să revin, mersesem într-o zi ca de obicei să-i duc lăpticul la bebelina și aflu că nu e nimeni în zona să mă ajute. Ea fiind în incubator. Am stat ce am stat și am început să întreb în stânga, in dreapta de unde pot lua o sticla (căci era „voie” doar cu sticlele lor, inguste si sterilizate ). Pe tura dădeam și de asistente drăguțe mai tinere dar și de femei în vârstă care nu schițau niciun pic de empatie pentru mămicile aflate la primul copil. „Dar stai locului nu te tot învârti să cauți pe cineva. Stai și așteaptă! ” se auzi glasul unei femei mai în vârstă care erau pe schimb și care venea în grabă cu o sticla.

Alta data, într-o dimineață ațipisem pe la 5 fiind foarte obosita și mă trezisem ca prin vis cu asistenta lângă pat spunandu-mi pe un ton poruncitor de armata :” Haideți la fetiță!” Doamne, am crezut că a picat o bomba sau ceva se întâmplase dar nu asta..să mă trezească din somn pentru o porție de lapte; nu putea oare să-i dea niste lapte praf ca eu să mă pot odihni?! Măcar atunci. Am primit o grămadă de sfaturi „utile” cum să-mi țin fata in brațe, cum sa o hrănesc (inițial la biberon, apoi la san), cum sa nu o scutur sau cum să-i dau sa râgâie, s.a.m.d Am fost și criticata dar înduram orice reproș cu tărie știind că odată și odată o să am și eu dreptatea mea. Dar niciun sfat legat de prematuri și nevoile lor alimentare și nutritive sau perioadele din viața lor.

Asa se face că, de multe ori deveneam pesimista și așteptam să treacă vremea sa ies de acolo. Ieșeam plângând cu un ceai in mana doar să mă deconectez 5 minute de la tot. Mi se părea totul filmat cu încetinitorul. Cum scăzuse in greutate, cum recuperase ulterior după zile bune de așteptare, și în final cum ajunsese la mine in salon ca o surpriza care nu știam cum să „o desfac” deși îl ținusem atâtea zile în brațe. Asta ți-e copilul și mi-l puse pe pat cu brățara la mânuța și cateva scutece. Nu știam cum să o schimb, când sa o schimb, cum sa o culc. Între timp a început binecunoscuta perioada de colici și nu mai dormeam nici cât dormeam înainte. Plângea din toate pozițiile. Tratamentul de colici era apa de ploaie. Adormeam cu ea pe burtica epuizată de plânsete ei. Acum deranjam și eu pe celelalte mamici și nu numai. Uneori mai chemăm asistentele și chiar medicul ei sa mă ajute, dar spre dezamăgirea mea, nici ele nu știau ce să-i facă. Am găsit ajutor de la unele din mămici.

Cât despre tratament, a luat câteva zile un siropel de vitamine și vit D cu utilizare prelungita. De atât știu, atât mi-a zis. Am reușit și am pus-o la san după câteva ajutoare din partea unor asistente binevoitoare. Dar nu sugea mult, baza era biberonul cu lapte. Și eu vroiam să crească.
Când am ajuns acasă în sfârșit, soțul s-a bucurat să o vadă, toată familia. Mi-am zis că nu voi avea nevoie de biberon și va trebui doar sa ia sânul, altfel va muri de foame. Și așa a și fost. Am reușit să o alăptez inclusiv azi la 1 an și o lună.

Dar problemele reale au urmat abia după aniversarea sa. De la bal la spital. La controalele medicale periodice ieșeam de fiecare data cu ok și cu aplauze fiind că a recuperat și „ce mare a crescut.” Eu aveam suspiciuni mai ales prin vara primului an când începea să nu mai mănânce la fel deși era durdulie. Așa se face că, recent am descoperit anemia pe care o avea de ceva vreme și o ducea așa cine știe de când. Plus o viroza luată și alte carente. După un an de la naștere am fost din nou internată cu ea. Nu-i făcusem analize, nu îmi dădusem seama, nu mi se recomandase, deci nu mi se aduse la cunostinta. In fișa medicală de la naștere, citita în grabă nu descoperisem nimic nou. Medicul de familie era convins că eu ii dau tratamentele recomandate. Dar nimeni nu mi-a făcut bine știuta rețeta cu fier. Iar astăzi trag ponoasele. Ba mai mult, mi s-a spus că eu sunt singura vinovată de starea ei anemica prin faptul că încă o alăptez. O lipsă de comunicare și o presupunere eronată pe care o resimt azi și în fiecare zi.

Descoperă în CLUBUL BEBELUȘILOR totul despre:
NAȘTERE | NUME COPII | NOU NASCUT  | BEBELUSI  | PRIMUL AN | ALAPTARE
Citește și: Iată-mă acasă, cu nou-născutul în brațe 💕 15 lucruri care m-au luat prin surprindere în primele săptămâni de viață ale bebelușului

Citește mai multe povesti de nastere trimise de mame: 
Pentru că am fost pregătită psihic, nașterea baiețelului a fost perfectă, exact cum mi-am dorit
Timp de 11 ani ne-am tot chinuit să avem un bebe și până la urmă am reușit! 
Greșeala mea că nu am anunțat medicul ginecolog care mi-a urmărit sarcina și m-am lăsat pe mâna moașei
Tratați mamele ca pe ultimele cârpe, ca niște obiecte pe bandă rulantă. Închid ochii și cu sânge rece își arată ignoranța și nepăsarea…
Toate visele și starea de euforie au fost spulberate când am ajuns pe secția de neonatologie. Bebe avea o forma de icter agresivă, era letargic și hrănit continuu cu lapte praf