Povestea unei mame de înger în Ceruri și a unei fetițe pe Pământ. Povestea Florentinei nu e ușor de spus. Nici de scris. Ea a trăit-o! A pierdut o sarcină, apoi a născut un copil cu o gravă malformație care n-a trăit. Au învinovățit-o toți, familie, prieteni. Până și a ajuns să-și reproșeze eșecurile cu sarcinile pierdute. Dar Dumnezeu a avut alte planuri cu ea. „Mama a murit știind că nu pot face copii. După moartea ei, am ales să mă prețuiesc.“ Citește povestea ei! Și scrie-i, spune-i că noi femeile care i-am citit povestea, suntem lângă ea. Pentru că noi, femeile, suntem cele mai puternice!
În 2008 am pierdut o sarcină. Eram în 8 săptămâni… În 2010 am rămas din nou însărcinată, iar la primele controale și analize totul era în regulă. În săptămâna 14 mi s-a spus că este fetiță. O secundă am simțit că plutesc. Nu-mi amintesc să fi fost niciodată mai fericită ca atunci. O secundă. Doar o secundă. Apoi… apoi liniște, am știut că e ceva în neregulă, nu mai puteam respira și simțeam cum cad într-o groapă fără fund. Următorul cuvânt pe care l-am auzit după liniștea aceea a fost anencefalie. Nu înțelegeam nimic. Mi s-a explicat că al meu copil are o malformație incompatibilă cu viața, că nu va trăi, posibil să nu duc sarcina până la final. „Mai bine faci avort acum, cât este mic și nu suferi“, zicea doctorul…
INFO Clubul Bebelușilor:
Anencefalie – defect congenital foarte grav care constă în faptul că nou-născutul se naște fără porțiuni din creier și din cutia craniană. Această anomalie reprezintă un defect de tub neural. Anencefalia se produce dacă partea superioară a tubului neural nu se închide complet. Acest lucru conduce adesea la nașterea unui bebeluș fără partea frontală a creierului și fără cerebel (porțiunea din creier responsabilă de coordonare, cu rol major în gândire). Restul creierului nu este adesea acoperit de cutia craniană sau de piele.
Prea multă durere
Alte ecografii. A doua părere. Același rezultat. Nimeni nu îi dădea fetiței mele șanse de supraviețuire. „Copilul nu are creier“, îmi spuneau. „Ești nebună, nu va supraviețui! De ce nu ai făcut avort până acum?!“ Asta auzeam eu de la medici și de la cei din familie, oamenii care teoretic trebuiau să fie alături de mine… Eu eram vinovată pentru că nu e bine copilul. Multe cuvinte dure. Persoana care trebuia să fie alături de mine, soțul meu, mă învinovățea și el. Mult prea multă durere…
O naștere ca o extirpare de suflet
După o lună, am hotărât să întrerup sarcina. M-am întors la medicul din spital, însă sarcina fiind prea avansată nu s-a putut face chiuretaj prin aspirare. Până m-a internat a mai trecut o săptămână, apoi o săptămână am stat în spital… Bebelușul meu avea deja 20 de săptămâni când au început procedurile.
Stăteam întinsă în pat. Mi-au pus două ventuze lipite de col, ventuze care erau prinse, prin niște elastice, de marginea patului. Încercau să forțeze deschiderea colului, să pară avort spontan. Spre după-amiaza mi s-a rupt apa. Apoi au început contracțiile. După 6 ore a urmat nașterea propriu-zisa, în patul din salon. Au fost lângă mine niște asistente. Nu am avut putere să văd copilul…
Doctorul care făcuse procedura își terminase programul și plecase din spital lăsându-mă în grija medicului de gardă. După ce am născut, asistentele l-au sunat și l-au anunțat. De aici începe calvarul.
CITEȘTE ȘI: Nașterea NU a fost experiența profundă și frumoasă pe care ți-ai imaginat-o? 3 lucruri care ajută când nașterea n-a fost cum te așteptai
Singură, între viață și moarte
Medicul de garda a venit, m-a consultat a văzut că sunt în regulă și a plecat cu alți doi medici. Asistenta și infirmiera cu care născusem se ocupau cu tratamentul altor paciente din alte saloane. Eu eram singură în sală, pe o masă ginecologică. Mă simțeam un pic amețită, eram amorțită, nu simțeam dureri. De fapt, nimic nu mai simțeam. Într-un final, ajunge și medicul meu la spital, mă întreabă cum mă simt, îi zâmbesc și îi spun că bine.
Pe măsură ce se apropia de mine, îl văd cum se schimbă la față, vine și se uită la vasul de lângă masă în care curgea sânge. Mult, mult sânge. Aveam hemoragie. Începe și țipă. Vin de urgență asistenta, infirmiera și cei trei medici care plecaseră să fumeze și nu s-au mai întors. Aveam hemoragie pentru că medicul de gardă, cel care m-a consultat nu scosese și placenta. A urmat un schimb foarte dur de replici. Doctorul meu tremura și țipa: „O omorâți, uitați-vă la ea! Ce ați vrut să îi faceți? Cum să o lăsați singură? De ce nu era nimeni aici? Uitați-vă, că o omorâți!“ Și în tot timpul acesta se chinuia să scoată placenta. Au apărut și alte asistente, îmi făceau injecții în mâini și îmi puneau perfuzii. Am leșinat de durere. O durere fizică cruntă.
Când m-am trezit, o doamna mă mângâia pe cap și îmi spunea ca s-a terminat…. Doctorul era plin de sânge pe haine, ceilalți trei medici stăteau lipiți de perete, nu se mai mișcau. Nu știu ce s-a întâmplat, cât a durat, nimeni nu mi-a zis nimic. Pe externare nu apare incidentul. Nici măcar vârstă reală a bebelușului nu este scrisă. Timpul a trecut. Durerea sufletească am acceptat-o și am învățat să trăiesc cu ea zi de zi, până ne-am împrietenit. Dar nu am putut să-mi iert soțul pentru purtarea lui. Nu m-a susținut, nu m-a încurajat, îmi tot spunea că e doar vina mea, eu am probleme și nu pot să am copii sănătoși. Până și eu ajunsesem să cred că sunt vinovată, că am anumite probleme…
Mama a plecat dintre noi știind că nu pot face copii. După pierderea ei, am ales să mă prețuiesc. Am divorțat. După aceea am întâlnit un om minunat cu care am o fetiță de 2 ani și jumate. Perfectă. O minune de copil. CITEȘTE ȘI DESPRE: Prima respirație a nou născutului și primele momente ale mamei cu nou născutul
