Bună! Mă numesc Isabela, si aș vrea să vă relatez experiența mea la naștere și ce a urmat după. O naștere traumatizantă urmată de o depresie. Vă rog să nu judecați.
Am un băiețel de 6 luni. Nașterea a avut loc în Germania, la un spital de stat, dotat cu o sectie specială pentru nou-născuți.
Sarcina în mare partea a fost fără probleme. La morfologia din al doilea trimestru, dna doctor i-a descoperit lui bebe o depunere de calciu în ficat, motiv pentru care mi-a fost recomandat să nasc la spitalul respectiv. Am fost încurajată atât de dna doctor care mi-a supravegheat sarcina, cât și de specialista la care am fost trimisă în timpul sarcinii (pentru o investigatie mai amănunțită a pietrei de calciu), că nu este motiv de îngrijorare, lucru care a fost adevărat.
Ziua nasterii a venit. Contractiile au început ușor în seara de duminică, așa că am decis să mergem la clinică, având în vedere că îmi era teamă, fiind și prima naștere. Am decis să rămân peste noapte la clinică, fiind inițial consultată de o moașă, care mi-a spus că am dilatație abia 1 și as putea să mai stau câteva ore acasă sau să rămân internată.
La ora 2:00 contracțiile s-au regularizat și erau mai puternice. La ora 4:00 mi s-au rupt membranele, si atunci contractiile au început să devină extrem de dureroase. Ajunsesem la dilatatie 5-6 și am rugat moașa să informeze dr anestezist ca doresc epidurala. Dupa efectuarea formalităților, la ora 6 mi-a fost făcuta epidurala. Moașa proaspăt intrată in tură – o femeie cu voce de înger, mi-a luat capul si mi-l sprijinea de pieptul ei. Îmi vorbea și încerca să mă liniștească. În sfarsit durerile au dispărut. Eram atât de obosită în timpul procedurii si tremuram de durere. Nu am putut să stau nemișcată, motiv pentru care am avut nevoie de doua epidurale, prima neavând efectul dorit. După epidurala, am putut să mă odihnesc căteva ore.
Dimineața, la ora 9 am fost consultată din nou și mi s-a spus că pot suna soțul, căci aveam dilatație maximă și în cel mult o oră urma să nasc. M-am bucurat si eram nerăbdătoare. Urma să îmi cunosc puiul mult dorit. Soțul era pe drum și a ajuns imediat. O oră a trecut, apoi încă o oră și încă o oră. Niciun semn să vină bebe. După un nou consult mi s-a spus ca bebe nu este încă coborât și că s-a întors din pozitia de naștere, așa ca încă 2 ore le-am petrecut în genunchi, sprijinită în coate, cu partea de jos a corpului sub influența anesteziei și făcând mișcări de balans și torsiuni până cand bebe a revenit înapoi în poziție.
Sunt preluată mai departe de moașa intrată în tura de după-masă. Părea că în sfârșit aveam să nasc, căci mi s-a spus că e timpul să încep să împing și așa am făcut. Doar că bebe tot nu voia să coboare iar contracțiile si-au redus frecvența. Un medic de garda a venit și ne-a informat că urmeaza să efectueze o procedură prin care urma să recolteze sânge din capul copilului, ei fiind de părere ca bebe nu coboară că este stresat. Eu nu am vazut sau simțit procedura, dar am auzit un „click” si am putut sa vad teama pe chipul soțului, lucru care m-a neliniștit. Analizele au fost in regulă, așa ca au urmat încă cateva ore de impins. Fără rezultat.
Citește și despre: 10 lucruri pe care NU ți le spune nimeni despre nașterea naturală
Dupa 18 ore de travaliu eram extenuată. Lacrimile îmi curgeau de oboseală și frustrare. Tot ce voiam era să iasă copilul și să închid pentru o secundă ochii să dorm. Aveam impresia că totul se mișca în reluare și sfârșitul era departe. Am început să tremur incontrolabil și plângeam. Rugam soțul să mă ducă înapoi acasă, căci nu mai vreau să nasc. „Vreau acasa! Te rog! Vreau să se termine odata. Nu mai pot. Nu mai vreau să nasc. Vreau să închid ochii și să dorm. Ieși odată din mine!!!”
La ora 17 seara au venit două doamne doctor cu hârtiile pregătite să îmi dau acordul pentru cezariană, căci dura deja de mult prea mult timp și fără rezultat. Plângeam, nu puteam să mă concentrez la nimic, tremuram și îmi era frig. Doamnele doctor îmi expuneau riscurile unei cezariene și le spuneam:
– Sunt de acord cu tot, numai operați-mă. Dați-i soțului să semneze.
– Nu, doamnă! Trebuie să semnati dvs.
Am semnat, mai degraba mâzgălit, căci nu mai știam ce fac. M-au dus în sala preoperatorie pentru pregătiri. M-au rugat să îi ajut să mă mute pe patul operator. N-am putut. Repetam încontinuu „Vă rog! Imi e frig. De ce tremur? Tremur atât de tare. Vreau să dorm”
Am ajuns în sala de operații. Tot ce vedeam era un reflector ce mă orbea. Aud voci și întorc capul. O echipa de medici și asistenți roiau în jurul meu. Dl doctor mă mângaie pe umar și îmi șoptește:
– Vă mai facem un booster de epidurală și imediat scăpați. O să il aveți pe bebe în brațe imediat.
– Vă rog domnule doctor, faceți-mi anestezie generală. Vă rog!
– Dar de ce? Nu o să simțiți nimic.
– Vă rog! Sunt obosită. Nu mai pot. Vreau să dorm. Am început să plâng.
Își întoarce capul către echipă si aud: „Ii facem anestezie generală”
Mi se pune o mască de oxigen pe față și sunt rugată sa inspir.
Încerc să trag aer și nu pot, simțeam că mă sufoc.
-Da-ți drumul la mască va rog, e blocată, nu vine nimic.
– Inspirați adânc, oxigenul este pornit.
– Nu vine nimic, ma sufoc, vă rog. Nu pot sa respir.
– Liniștiți-vă si încercați sa inspirați. Primiți 8 litri de oxigen pe mască.
Nu puteam în continuare sa respir. Hiperventilam și aveam impresia că mă sufoc. Eram prea extenuată să mai trag aer în mine. Incercam să scot gura de sub mască să pot respira, dar asistenta îmi fixa masca de oxigen la loc. Simt cum mi se face somn, cum corpul nu mai reacționează. Mi se face teamă, încep sa plâng și nu mai știu apoi nimic.
Mă trezesc peste doua ore, singură la terapie intensivă. Incerc să mă ridic dar nu am putere. Am scăpat! In sfârșit am scăpat.
O asistenta mă observa și vine la mine.
-Va rog! Imi e sete. Cât e ora? Unde este soțul meu? Unde este copilul? Copilul e bine?
– Copilul este bine. Este cu tatăl lui. Este aproape ora 20. Vor veni îndată la dvs si îmi udă buzele cu apă.
Ii văd. Intra pe ușa. Soțul meu are ochii roșii. A plâns. Tine bebelusul strâns la piept, înfofolit în fașă. Vreau copilul. Mi-l pune în brațe, mă uit la el si nu simt nimic. Absolut nimic. Nu bag de seama. Sunt obosită, cred că e normal.
– Ia-l de pe mine, te rog. Vreau sa beau apă. Imi e sete.
Citește pe larg despre: Depresia post-partum poate afecta orice mămică! Iată 5 simptome de care e posibil să nu fi auzit
Primesc apă. Sunt obosită încă. De ce? Vreau sa dorm mai departe. Corpul îmi e sleit de puteri.
Soțul îmi dă detaliile copilului și ora la cât am născut. A mers totul bine. E fericit. Il vad cum plânge de fericire.
De ce nu simt și eu același lucru? Am născut un baietel de 3800 g, frumos, sănătos, curat.
Ce e cu mine? E normal? E de la oboseală? Sunt înca anesteziată? Nu bag în seama prea mult aceste întrebări din capul meu.
Mi se dă copilul, soțul ne săruta și o asistentă ne conduce către salon. Mă simt ușurată că am născut.
In cap aud: ai un copil. Dă-i să sugă! Ești mama lui. Ai uitat de ora magică? Când pui copilul la piept se trezeste instincul de mamă și o să simți o iubire ce te va copleși. Pun copilul la sân. Așteptam să sugă, să vina laptele, dar bebe nu vrea să sugă și nici laptele nu vine. Se linistește însă când îl iau în brațe. Am un copil. Soțul pleacă la indicația asistentei și rămân cu copilul. Afară e întuneric. Suntem singuri și în salon e frig. Sun asistenta și o rog sa închidă geamul. O intreb de ce nu suge copilul și îmi spune că o fi probabil obosit și trebuie să se odihnească.
Părăsește salonul și raman cu bebelușul. Ce fac acum? Il pun în pat? I-o fi frig? I-o fi foame? Nu știu ce sa fac. Imi e teamă.
Orele trec si nu pot să adorm. Mă uit doar la copil și nu știu ce să îi fac. Sun din nou la asistenta:
– Doamnă! Imi puteți lua copilul,vă rog? Măcar o ora. Vreau să dorm putin.
– Imi pare rău! Nu se poate. Copilul trebuie să rămână cu mama și pleacă.
Lampa de noapte e aprinsă. Il vad cum scoate pe gura un lichid roșu. Mi se face teamș și sun din nou la asistenta.
– Bebelusul meu scuipă sange. Ce să fac?
– Nu este sânge. Linistiti-va. Inca își curăță căile de lichid.
Citește și despre: Alăptarea poate fi GREA! Ce trebuie să știe mamele pentru a putea trece peste perioadele dificile
Rămân din nou singură.
Mă uit la el. Este atât de mic, pielea atât de curată. Doarme așa de frumos. E un bebeluș. E copilul meu. Sunt mama. Oare așa se simte iubirea? De ce nu simt cel putin aceeași iubire pe care i-o port soțului?
Incerc să alung aceste gânduri și să adorm.
Se face dimineața si vin asistentele să mă ajute să mă spăl. Vor să mă ajute:
– Mulțumesc! Mă descurc singură și încerc să mă ridic. Mă prabușesc înapoi pe pat de durere și încep să plâng. Mă simt atât de neputincioasă. Mă uit la asistente și le văd mila în ochi. Urăsc sentimentul ăsta.
Reușesc și vizita unei consultante în alăptare, care îmi pornește lactația și mă ajută să îl atașez pe bebe la sân. Laptele vine, bebe suge și mă bucur. Reusesc în maternitate să îi fac lui bebe un album foto.
Zilele în spital trec. Sotul vine zilnic la noi și stă cateva ore. Stă el cu bebe, așa că pot sa îmi fac liniștita baie.
Sunt obosită. Vreau acasă. Vreau în patul nostru să dorm. Noaptea plâng de dorul lui și de griji. E acasă singur și eu stau aici cu copilul. De ce nu mă gandesc și la copil? De ce îl resping și nu îl iubesc? Alung din nou aceste ganduri și încerc să adorm.
In ziua 4 de spitalizare mi se spune că pot pleca acasă. Primesc foile de externare și încep să plâng.
Ce este cu mine? De ce plâng?
Sun sotul și îi spun că poate veni să ne ia acasa. Mă bucur.
In sfârsit acasă.
Totul este pregătit pentru sosirea noastră.
Mă asez în pat. Soțul stă cu bebe și eu adorm câteva ore.
Telefonul începe sa sune. Toți vor sa vadă bebelușul și nimeni pe mine.
Alăptarea a fost pentru mine un chin. Dureri crunte pentru care nu am fost pregătită si nimeni nu mi-a spus nimic. Credeam ca alaptarea e ceva frumos si usor, nicidecum ce simteam eu. Nu mi-a lacut sa il alăptez pe bebe, din cauza durerilor si am vrut sa multe ori sa renunț dar o voce din minte imi spunea: ” cum sa renunți? Nu știi că alaptarea e lagatura ta cu bebe? Asa vine dragostea. Si asa nu simti nimic pentru el. Daca nu il mai alăptezi o sa fie si mai rău „.
CITEȘTE ȘI DESPRE: 6 REPLICI de care NU are nevoie o mamă la început de drum în ALĂPTARE
Zilele trec si eu nu simt nimic pentru copil. De ce? Oare e normal? Nu spun nimanui. Or să mă judece că sunt o mamă rea și îmi vor lua copilul. Imi iau copilul? Asta înseamnă ca îmi pot recupera viata de dinainte. Pot dormi. Sunt doar eu cu sotul din nou.
Stai! Ce e cu mine? De ce gândesc asa? Termină! Nu e normal.
Încep, încet să îmi reiau rutina zilnica. Soțul îmi spune să stau liniștita că mă ajută el. Refuz ajutorul și incep, involuntar, să pun presiune pe mine. Telefonul a încetat sa mai sune.
Trebuie sa fac mancare, sa calc, sa spal haine. Daca nu fac toate astea singură o sa ma părăsească. Rămân singura cu copilul. Ce fac apoi? Imi vreau viata de dinainte.
Stai! Ce faci? Nu mai gandi asa. Nu e normal. Nu se gândește nimeni la asta.
Oh, Doamne! De ce gandesc așa? Nu e bine. Nu e normal.
Mergeam la controalele periodice cu bebe, la pediatru. Acolo, in formularul cu întrebări pentru bebe, este si o rubrică destinata mamelor, pentru a depista depresia post-partum. Am vrut sa cer atunci ajutor,dar mi-a fost teama, așa ca am bifat cu nu toate întrebările. Cum sa îi spun tocmai pediatrului așa ceva? Va suna serviciile sociale și îmi vor lua copilul. Soțul meu iubeste copilul. Daca nu mai e copilul, nici eu nu îl mai interesez. Asta gândeam la momentul respectiv.
CITEȘTE ȘI: Normalitatea primelor luni din viața bebelușului
Atunci cand apare un copil, viata sociala se schimbă. Nimeni nu mai vine in vizita. Nimeni nu mai suna, in afara de familie. Prietenii se dau si ei la o parte. Zilele trec si incerc sa alung gandurile astea negative. Nu reusesc sa dorm. Am in cap doar imagini cum mor. Ma trezesc noaptea sa alăptez copilul. Ma doare. Ma dor sanii si corpul. Sunt asa epuizata. Ma uit la copil. De ce imi e teama de el? De ce are ochii tulburi? E posedat. Sunt sigura ca e posedat. Aud pasi. Mi se pare ca vad o silueta in usa si cred ca e sotul meu. Ma intorc si nu e nimeni. El doarme. Copilul se uita la mine in continuare cu ochi tulburi. Mi se face teama si ma duc din nou in dormitor.
Se face ziua. E mai bine. E lumina si e totul normal.
Copilul doarme liniștit pe canapea si eu ma uit la un film.
Gandurile revin. Vreau sa ii apas pe fontanela, vreau sa ii apas tare si sa ii dau cu calcaiul in cap. Vreau sa il iau de picioare si sa dau cu el de perete sa ii sparg capul. Sa il omor. Si daca moare, ce?! Fac altul.
Încetează! Încetează odata! Esti nebuna? De ce gândești asa? Nu e bine. Nu spune nimanui, iti vor lua copilul si sotul te va părăsi. Taci! Taci! Taci! De ce nu pot scapa de gandurile astea?
Trebuie sa vorbesc cu cineva. Stiu! Ii voi spune lui. Ba nu! O sa creada ca esti o mama rea si va pleca cu tot cu copil. Vor fugi de tine.
Inca am burta. Arat oribil. Sunt dizgrațioasa. Imi e scârbă de mine. Oare el ce vede?
Sigur vede la fel. Ii pasa doar de copil. Sta numai cu copilul, nu mai are nevoie de mine. O sa isi caute alta.
Stiu! O sa il sugrum la noapte si ramanem iar noi doi. O sa fie ca înainte.
Ba nu! Încetează! Daca faci asta se va despărți de tine si vei merge la pușcărie.
Taci! Nu spune nimanui si nu te mai gandi la asta.
De ce nu pot sa ma liniștesc? De ce am gândurile astea? Este oribil ce simt si ce gândesc. In cap este asa de mult zgomot. Sotul ia copilul si ies la plimbare. Eu intru sa imi fac o baie. Sunt obosita si stresata. Aud copilul cum plange si ies repede din baie. Ma duc in sufragerie si nu e nimeni. Halucinez? Sunt sigura ca bebe plângea. Ei sunt inca la plimbare. Aud zgomote in casă, lucruri care cad. Mai este cineva cu mine in casa?! Termina! E doar mintea ta. Ești singura.
Intrasem fara sa stiu intr-o depresie post-partum. Aveam sa aflu mai târziu asta.
Eram din ce in ce mai tensionata si mai obosita pe zi ce trece. Ma prefaceam in fata tuturor ca am cea mai minunata viata si sunt cea mai norocoasa femeie. Eu nu simteam asta. Trebuia sa ma prefac, altfel voi rămâne singura. Nu trebuie sa afle nimeni.
Asta era tot ce ma gandeam. 24/24 si 7/7.
Imi era teama sa spun cuiva ceva. Ne-am certat. I-am vorbit urat. Am plecat de acasa,ma simteam vinovata. De ce fac asta? Eu nu sunt asa. De ce nu pot sa ma controlez? Nu merit iubire. Merit sa fiu sigura.
Vad un pod si o voce imi răsună incontinuu in minte: Arunca-te! O sa scapi de suferință. Nu o sa mai chinui pe nimeni. O sa fie bine pentru toti. Arunca-te! Sări!
Nu! Nu vreau sa fac asta. Am crescut fara tata. Nu vreau sa faca la fel si copilul meu.
Am fost la marginea prăpastiei si era cat pe ce sa sar.
CITEȘTE ȘI: Conștientizarea riscurilor despresiei postpartum (după naștere). Primele semne și ce este de făcut
Am dus mult timp o lupta continua cu mine, cu gandurile mele negative si nenorocite, cu nesiguranța si teama. M-am prefacut ca e totul bine si minunat. Nimeni nu a stiut nimic. M-am închis in mine si nu mai vorbeam cu el. Pastram aparentele in fata lumii ca e totul bine. Nimeni nu trebuia sa afle.
Plageam fara motiv. Ma învinovățeam ca mi-am dorit copil si nu il iubesc. De ce ma bucur când plange si sufera? Nu e normal. E un suflet nevinonat care isi vrea părinții, mai ales mama. E dependent de mine, de pielea si de laptele meu. De ce nu pot sa il iubesc? Chiar atat de defecta sunt? Nu am dorit niciodată raul cuiva. De ce simt asta pentru copilul meu?
Pierdusem contactul cu realitatea. Aveam halucinații din lipsa somnului. Gandurile nu se opreau. Nu le puteam opri. Nu mai pot!
Am cedat si i-am spus sotului tot: „sunt nebuna. Am nevoie de ajutor”. Mi-a fost asa de greu sa verbalizez tot. M-a înțeles si nu a judecat. Ii mulțumesc pentru tot.
Am ajuns impreuna la concluzia ca sufar de depresie. Nu voiam sa accept. Eu? Tocmai eu? Am fost mereu o persoana plina de viata si zambete. Cum tocmai eu sa sufar de depresie? De ce? Cu ce am gresit? Mi-a demonstrat, mai ales atunci, și nu numai ce înseamnă „împreuna la bine și la greu, în sănătate și în boală”.
Am cerut ajutor specializat. Doi psihologi, o moașă, sotul si o prietena (care a trecut prin asa ceva) m-au ajutat. Datorita lor sunt inca in viață. Am încercat tot felul de metode, dar singurele care au avut efect au fost antidepresivele. Cateva luni mai tarziu am înțeles ca nu era vina mea. Nasterea m-a traumatizat si hormonii. Nu am putut controla nimic din ce avea sa vina.
Nu mi-a mai fost rusine si am început sa mai spun cand si cand ca sufar de depresie. Nu m-am vindecat încă, dar este mai bine. Sunt încrezătoare ca o sa fie si mai bine. Am nevoie de timp. Înțelegere si iubire primesc deja. Relatia cu bebele meu minunat este cu mult îmbunătățită. Il iubesc. Mai am inca regresii ale depresiei, dar le tin sub control.
Nu sunteți singure, mămici. E greu dar o sa treaca. Nu sunteti defecte. Cereti ajutor si nu țineți in voi. Nu trebuie sa luptati singure cu depresia. Este greu, pentru ca nimeni nu vorbește despre asa ceva. Societatea nu vrea sa auda astfel de lucruri de la o mama. Nimeni nu vrea sa auda ca nu iti iubesti copilul, sau si mai rău, ca vrei sa ii faci rău.
Nu i-as face niciodată lui sau mie rău. Asa de greu imi era sa imi controlez gandurile. Nu puteam. Ma luptam cu rațiunea. O depresie, despre care, daca cineva mi-ar fi spus înainte, m-as fi pregatit mai bine si as fi manevrat-o mai usor.
Citește și despre: 7 indicii clare că ești mămica unui bebe pretențios, cu nevoi mult mai mari și mai intense decât alți copii
ÎN CLUBUL BEBELUȘILOR am pregătit un GHID COMPLET DE SUPORT PENTRU ALĂPTARE
Vizitează sectiunile de mai jos și alăptarea bebelușului va fi lină și plină de satisfacții!
ALĂPTAREA LA ÎNCEPUT
BEBELUȘI ALAPTAȚI
ALIMENTAȚIA ÎN ALĂPTARE
DESPRE LAPTELE MATERN
SPRIJIN PENTRU ALĂPTARE
TOTUL DESPRE ÎNȚĂRCARE
