Numele meu este Adela și sunt o tânără mămică de 23 de ani. La 21 de ani am aflat că voi deveni mămică… FERICIRE, BUCURIE, FLUTURAȘI ÎN STOMAC! Însă la 35 de săptămâni mi s-a rupt apa în somn. Nimic nu aveam pregătit… Am fugit la spitalul din orașul meu, Oltenița, unde am aflat că doctorul meu este plecat în alt oraș. Am cerut o salvare până în București, dar mi-au spus că nu sunt o urgență. Poate pentru ei nu eram, dar eu, fiind la prima sarcină, m-am speriat foarte tare, însă am plecat chiar atunci spre București, unde am și ajuns în aceeași noapte. Și de aici începe infernul meu…
Primul spital din drumul nostru: maternitatea POLIZU. De atunci, mereu revăd cu ochii minții scene din acea noapte și acum, când scriu, plâng. Povestea asta mi-a marcat sufletul. Multă tristețe, dar și fericire. Fericirea că am devenit mamă, însă tristețe pentru cum au decurs lucrurile…
Singură la spital
Când am ajuns la maternitatea Polizu, nu am fost bine primită. Îi treziserăm din somn și asta i-a deranjat foarte tare. Eram prima gravidă care venise în ziua aceea și cu toate acestea, m-au întâmpinat foarte urât. M-au aruncat într-un salon și m-au lăsat să zac acolo ca un câine. Am cerut un pahar cu apă, dar n-am primit nimic… Douăzeci de ore am fost în travaliu, cu dureri extrem de mari, numai o mama poate înțelege ce spun eu…
Îmi luaseră telefonul la internare, ai mei nu puteau intra la mine și în tot timpul acela m-am zvârcolit în durerile facerii, singură și fără niciun ajutor. Plângeam și mă tot gândeam cu ce oi fi greșit? Nemaisuportând durerile, m-am rugam de ei cu lacrimi în ochi să-mi facă o epidurală, însă răspunsul lor a fost: „Hm, mai vrei și epidurală?!“ N-am primit nimic, le deranjasem somnul și nu aveau niciun chef să mă ajute.
Într-un final, m-au urcat pe masa de naștere și mi-au cerut să împing. Nu aveam decât 6 centimetri dilatație, dar nici aici n-am primit niciun ajutor. Nu reușeam să mă dilat mai mult de atât, ei nu mă ajutau să mă dilat, nu mi s-a administrat absolut nimic, exact ca un animal lăsat să zacă. Dar am împins. Apoi, s-a întâmplat…
CITEȘTE ȘI POVESTEA CRISTINEI: Am născut cu încurajări că fac totul bine, că este totul în regulă. O naștere ca la carte … posibilă pentru Christine în Regatul Unit
Cezariană de urgență
Țipete și urlete: „ADUCEȚI TARGA REPEDE!“ Eram șocată. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat, de ce e nevoie de tragă, ce se întâmplase cu copilul meu? Țipam la ei și îi întrebam disperată, dar de la ei nimic, niciun răspuns. Apoi, mă trezesc într-o încăpere mare, albă și rece.
Nu mi-au spus ce s-a întâmplat, m-au pus să stau nemișcată ca să fiu anesteziată pentru cezariană Am urlat, am plâns foarte tare și nu înțelegeam de ce după atâtea ore de durere și chin am ajuns la cuțit? Aveam contracții crunte, de ce nu puteam naște natural? De ce nu-mi explica nimeni? De ce nu vorbeau cu mine? Urlau la mine să nu mă mai mișc, dar eu nu mai puteam de durere, nu mai puteam să stau nemișcată.
Visul urât s-a terminat
Am născut, am fost dusă la terapie intensivă și acolo a venit soțul meu să mă felicite și să mă vadă. El încă nu știa nimic despre nașterea mea, doar ce îi spuseseră asistentele, că sunt bine. Situația se schimbase între timp, căci soțul și tatăl meu reușiseră să plătească pentru nașterea mea (65 de milioane au oferit medicului și anestezistului), apoi am cerut rezervă să stea soțul meu cu mine (170 de lei pe noapte, am stat 5 nopți pentru că bebe avea icter). Comportamentul personalului medical era total schimbat, parcă mă trezisem dintr-un coșmar, acum din „prințesă“ nu mă scoteau ori de câte ori veneau la mine în rezervă. Toți deveniseră brusc foarte grijulii, de parcă nimic nu se întâmplase, trauma mea trebuia ștearsă cu buretele.
Eroul unei eroine sau povestea lui Dominic
Mi-e greu, foarte greu când mă întreabă cineva cum am născut să mă apuc să povestesc prin ce am trecut. S-au scurs doi ani de atunci, dar visul urât e încă viu în mintea mea. Am trecut peste tot când mi-am văzut băiatul, când l-am mirosit și când l-am ținut la piept, dar am rămas cu un gust amar, o amintire urâtă care ar fi trebuit să fie una plăcută, de neuitat… Nu mă așteptam să trec prin așa ceva…
Acum îi mulțumesc lui Dumnezeu că am un copil sănătos, frumosul meu Dominic, născut pe 15 septembrie 2019, la 35 de săptămâni, cu 3,380 de grame și 52 de centimetri. Eroul unei eroine. Eroul meu!
CITEȘTE ȘI POVESTEA RAMONEI: Eram la a doua cezariană, cu uter cicatricial, și NU aveam voie să am dureri și, mai ales, NU trebuia să se declanșeze nașterea natural
CITEȘTE ȘI DESPRE: Prima respirație a nou născutului și primele momente ale mamei cu nou născutul
