De cand a venit Cristian pe lume, am spus ca imi voi povesti si eu experienta nasterii, insa am tot amanat, dar cred ca a venit momentul.
Pentru mine nasterea a fost un eveniment frumos, dar si traumatizant. Toata sarcina am stat stresata sa nu se intample nimic, mai ales ca la inceput nu se sudase bine placenta si am tot avut sangerari, dar am trecut cu bine peste perioada respectiva. In saptamana 31, la morfologia de trimestrul III, dna doctor a observat ca bebe este mai mic cu doua saptamani, fapt pentru care medicul care imi urmarea sarcina m-a internat in spital pentru administrarea dexametazonei, deoarece a presupus ca exista riscul unei nasteri premature. Analizele au iesit bune si cum noi aveam planuri sa ne cununam civil, am trecut la actiune.
In seara de 29 ianuarie 2022, in timp ce dormeam mi s-au rupt membranele. M-am trezit uda si bineinteles ca m-am panicat pentru ca primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost „mi s-a rupt apa la doar 34 de saptamani”. Eram in Campulung (Arges) si teama mea s-a adeverit… Ajunsa acolo, asistentele s-au luat de mine ca de ce nu am sunat ambulanta sa merg la Pitesti, ca ei nu au doctor, anestezist si lista poate continua. Am asteptat o ora sa ma duca ambulanta la Pitesti (de unde si incepe experienta mea traumatizanta). Doctora de garda m-a luat direct : „copilul e mic, eu zic sa nu va internati, semnati pe propria raspundere si mergeti la Bucuresti”. Eu speriata, fiind si primul copil, il sun pe sot sa luam o decizie. Mie mi-a fost teama sa parasesc spitalul cu gandul ca daca ma apuca travaliul pe drum? Sunt totusi 100 si ceva de km pana la Bucuresti si exista si teama ca va avea nevoie de oxigen etc. I-am zis doctorei ca daca nu-mi da o ambulanta, eu nu plec ptr ca imi este frica. Replica ei a fost „fetita, tu realizezi ca acest copil este mic si risti sa-ti moara?”, ca si cum eu as fi responsabila de incapabilitatea personalului din spital. Apoi, in caz de se intampla ceva grav, sa nu fie responsabil spitalul, sa fiu eu, ca eu am fost nebuna care am plecat pe semnatura. Ca sa ma sperie si mai mult imi tot spunea ca daca raman si copilul are nevoie de ingrijiri urgente, eu voi ramane in spital si copilul va fi transferat la Bucuresti, ca ea isi face partea ei de cezariana, dar nu stie ce se va intampla la neonatologie. In timp ce imi facea eco sa vada daca bebe este bine tot imi zicea „aoleu, este si baietel. Baietii nu sunt asa luptatori. Ee, dar stii cum e, fiecare copil cu sansa lui!”. Citește și despre: 10 lucruri pe care NU ți le spune nimeni despre nașterea naturală
Eu tot cu frica, am ramas peste noapte, m-am tot gandit si razgandit, iar a doua zi am plecat pe semnatura dupa ce medicul care a intrat de garda in ziua respectiva s-a asigurat ca este colul inca inchis. Cu multe rugaciuni in minte, am plecat spre Bucuresti impreuna cu sotul si socrul meu. Am fost la spitalul Universitar, unde mi-a recomandat o asistenta de la spitalul judetean din Piteati sa merg. Dupa lungi asteptari, cu triaje, cu ecografie, control mi se spune ca ei nu au sectia de prematuri deschisa si sa sune sa vada unde mai sunt locuri…mi-a recomandat sa merg la maternitatea Giulesti. Acolo, m-am lovit de raspunsul „noi nu avem loc la prematuri”. Si le-am zis, ok, atunci sunt la 112 si vad unde ma duc cei de pe ambulanta? Si atunci m-au bagat si ei la control (desi aveam hartie scrisa de la spitalul Univeraitar, pe motiv sa nu mai pierd tinpul). Doctorul de acolo in timp ce ma controla imi spunea ca ei nu mai au locuri. Eu le-am zis „bun, atunci eu ce fac? Nasc in strada?”. La care mi se spune nonsalant sa merg la privat…le-am zis ca eu nu imi permit sa merg la spital privat.
Medicul care era de garda se uita pe datele mele „aa, esti de la Constanta! Acolo am facut si eu facultatea, mi-a placut foarte mult!”. De parca pe mine asta ma interesa dupa mai bine de 24 h cu apa rupta. Imi zice ca suna la Filantropia sa vada daca mai sunt locuri. Imi da un raspuns afirmativ si un bilet la mana, dovada ca mi s-a „rezervat” un loc ptr copilul meu la prematuri si plec.
Nemancata, nebauta (ca ma tot gandeam ca daca voi intra in cezariana), fara energie ajung si la Filantropia. Dupa alte triaje (inca era pandemie si deva aveam facute doua teste negative), controale, ma vad internata.
Aceasta maternitatea mi s-a parut la superlativ. Sunt medici care incurajeaza nasterea naturala, alaptarea.
Poveste de naștere: Doare nașterea naturală, travaliul poate fi extrem de dureros, dar aș mai naște de 1000 de ori tot natural, la privat
Urmatoarea zi am avut cateva discutii cu medicul de garda care m-a intrebat daca mi-e frica de nasterea naturala sau vreau cezariana. I-am explicat ca imi este teama, dar de cand am aflat ca sunt insarcinata am vrut sa nasc natural, insa medicii din Constanta tot imi spuneau ca nu este posibil si este riscant, deoarece am nod adevarat de cordon ombilical, ca este in jurul gatului copilului etc. El mi-a explicat ca acestea nu sunt motive de nastere prin cezariana si sa incercam natural, ca ei vor fi acolo tot timpul si daca este necesar, ma baga direct in cezariana.
Mi s-a administrat perfuzie cu oxitocina la ora 12:30) deoarece aveam apa rupta de prea multe ore si riscam sa facem amandoi infectie, iar la 18:49 puiul meu a venit pe lume cantarind 1,9 kg si avand doar 45 cm. Mi l-au pus pentru cateva secunde pe piept, asistentele foarte dragute mi-au cerut telefonul ca sa imi faca poze, iar bebele meu a fost pus pe oxigen si dus la terapie intensiva.
Dupa ce au asteptat medicii timp de 1 h sa iasa placenta singura, m-au adormit si mi-au extras-o manual, iar la ora 23:00 am ajuns pe salon.
Nu am dat deloc „spaga” si nici nu mi s-a dat de inteles ceva, toti doctorii, asistentele, moasele si inclusiv anestezistul au fost foarte draguti cu mine si m-au facut sa ma simt in siguranta. Doar infirmierele care m-au imbracat si dus pe salon tot dadeau de inteles ca vor ceva, dar sincer prin cate am trecut, numai gandul unde imi este portofelul nu mi-era. Plus ca nu mai stiam nimic de bebe si am fost destul de ingrijorata toata noaptea… Deranjant a fost faptul ca m-au bagat in salon cu o alta mamica care il avea pe bebe cu ea. Mi s-a parut foarte frumos si m-am bucurat ptr mamica, dar mi-as fi dorit atat de mult sa trec si eu prin acele momente extraordinar de unice, dar bebelusul meu era la terapie intensiva si nimeni nu-mi spunea nimic de el….
De mentionat este si faptul ca a fost inumana decizia spitalului de a externa mamicile cu prematuri pentru a nu se face epidemie in spital…in timp ce o doctora care venise la controlul de dimineata i-a mentionat unei mamici ca „nu putem sta in spital neavand nimic, ca ei nu ofera cazare”. Am plecat pe data de 5 februarie spre Constanta cu inima bucati, lasandu-mi copilul in spital in Bucuresti inca doua saptamani. Doua saptamani in care am plans continuu, nu am putut manca si ma uitam la patutul gol, frumos aranjat, asteptand acel telefon ca pot merge sa imi iau puiul acasa. Cand a venit momentul sa il iau, asistenta nici nu mi l-a dat sa-l tin in brate…l-au pus direct in scoica, iar prima data cand l-am tinut in brate a fost pe autostrada, cand am oprit sa-i verificam scutecul.
Toate aceste amintiri imi vor ramane cicatrici in suflet, chiar daca bebe creste frumos si voios, dar cu siguranta nu mai imi doresc un al doilea copil…a fost prea mult pentru mine. Va multumesc ca mi-ati citit povestea si sper din suflet ca voi si puiutii vostri sa nu treceti prin ce am trecut noi!
Descoperă în CLUBUL BEBELUȘILOR totul despre:
NAȘTERE | NUME COPII | NOU NASCUT | BEBELUSI | PRIMUL AN | ALAPTARE
Citește și: Iată-mă acasă, cu nou-născutul în brațe 💕 15 lucruri care m-au luat prin surprindere în primele săptămâni de viață ale bebelușului
