Împreună cu soțul meu, am decis să ne formăm viața în Germania. Singuri, departe de familie, cu gândul acasă dar cu dorința de a avea o viață mai bună. Prima mea sarcină, dorită foarte mult de amândoi. Am fost însărcinată în 39 de săptămâni și 6 zile , când…
19 februarie, seara. Vorbeam cu mama mea la telefon, ii spuneam că nu mă simt așa bine, că sunt obosită, dat fiind faptul că am avut multe nopți nedormite, deși bebe nu dădea nici un semn că voia să vină. Aveam dureri, dar nu le puteam compara cu groaznicele dureri pe care le aveam la 27 de săptămâni când am ajuns cu febră 39, de urgență la spital. Contracții dese, dureri de burtă și de spate. De la o infecție urinară și rinichii blocați, doctorii au spus că dacă bebe nu reacționează la antibiotic, șansele de supraviețuire pentru noi amândoi, ar fi foarte mici .
Bebele meu a fost foarte puternic, începând de atunci.
Am trecut cu brio peste toate controalele și ne-am însănătoșit amândoi.
Dar revenind în noaptea de dinaintea nașterii .
La ora 3 noaptea cu dureri ușoare de burtă, am observat pierderea dopului gelatinos. L-am anunțat pe soțul meu și ne-am pus înapoi la somn. Deja de pe la 4 am început să mă foiesc, aveam dureri din ce in ce mai puternice iar soțul meu insista să mergem la spital. Acceptasem într-un final, mi-am făcut un duș, pregătită cu bagajul, am pornit către maternitate. Ajunsă acolo, la ora 5 dimineața, când am intrat în cabinet am fost dilatată deja 3 cm jumătate. M-au asigurat că astăzi bebe vine sigur. Am primit medicamente de durere și am făcut plimbări dus-intors pe holurile maternității.
Ora 7:40, deja nu mai puteam, după multe insistări din partea soțului să mă ducă asistentele în sala de nașteri, la ora 8mi s-a rupt apa, dilatată deja 6 cm jumate . Monitorizați amândoi, cu dureri, până la ora 10 jumate când am fost dilatată deja 10 cm, spre mirarea asistentelor și moașelor pentru o primă sarcină. De atunci a început „distracția”. Cu toate că mă dilatasem destul de repede, bebe nu a avut destul loc să iasă. Durerile au fost de nedescris. Soțul meu, lângă mine, mi-a oferit toată susținerea de care orice femeie ar avea nevoie. Împingând, rămâneam fără aer, iar bebe intra mereu înapoi. Țipam, mă văitam, le spuneam că nu mai pot, iar ei, îmi spuneau să trag aer și să împing.
Au decis să îmi facă epiziotomie. 5 tăieturi rapide, dar destul de dureroase, zona fiind deja inflamată.
Alături de soț în stânga mea, 2 moașe la picioare și 2 doctori cu genunchii pe burta mea, au realizat că bebele se poate îneca în sânge și în lichidul amniotic, au continuat să îl scoată cu o ventuză. Plină de lacrimi, am împins cât am putut de mult, îmi doream să se termine tot și să îmi țin bebele în brațe. În sfârșit, ora 13:09, un băiețel de 3530g și 54 cm, m-a făcut cea mai fericită. Abia în momentul când l-am avut la piept, am auzit acel „plânset” de viață nouă.
Durerea nu se terminase …
Bebe, cu o infecție în sânge, luat din brațele mele după nici 5 minute, alaturi de soțul meu, au plecat spre sala de nou-născuți, eu rămânând încă acolo, nedumerită de cele întâmplate. Trecuseră deja ceva timp, eu epuizată, nu știam ce urma să se întâmple … Placenta a rămas blocată și pierdusem 2 litri de sânge. Rapid, pusă pe un alt pat, anunțată că trebuie să intru în operație de urgență, am întrebat senin cât durează, 15 minute mi-au răspuns. Apoi am adormit. Soțul mă văzuse în drum spre sala de operații, speriat, neinformat de cele întâmplate. Ora 20 și câteva minute, mă trezesc la terapie intensivă, plină de perfuzii în brațe și în gât, sub observația a trei doctori, probabil de gardă care așteptau să mă trezesc.
S-a efectuat extracția manuală a placentei cu succes.
O noapte întreagă singură, pe soțul meu l-au trimis acasă, de bebe nu știam nimic, fară bunuri, fără telefon, au rămas la soț nefiind anunțat de operația mea. Îmi era foame, sete . Îmi spuseseră că mâncare am voie doar următoarea zi. Apă îmi spuneau că beau prea multă. Le spusesem că dacă nu îmi dau apă, mor. Deja intrasem în disperare, toată noaptea aveam mii de gânduri, ce face bebele, e bine, nu e bine, nimeni nu îmi spusese nimic …
Dimineața, la 7, mi-au dat să mănânc, apoi am tot așteptat, medici și asistenți, veneau și plecau și nimeni nu spunea nimic … Ora 12 , am fost dusă pe secția de staționare, soțul meu venise de dimineață să stea cu bebe, apoi a fost lăsat să vină la mine.
Miercuri, după mii de rugăminți, m-au lăsat să merg la bebe, pusă într-un scaun cu rotile, dat fiind grea deplasarea din cauza sondelor. Acolo, l-am văzut din nou, fericită, bebe, monitorizat, cu perfuzia în mână, zâmbea. Atunci mi-am dat seama că e un bebeluș foarte puternic . A fost scurtă vizita, am făcut cunoștință și i-am dat lapte formulă, eu nu mă săturasem de el .
Am inceput să trag de mine, voiam să pot, voiam să vadă că sunt în stare să îl am pe bebe lângă mine, îmi înghițeam durerile să mă lase să merg la el dar cu toate astea, nu mi-l lăsau mult, petreceam prea puțin timp împreună, nu știam ce să fac și cum să mă ocup de el, iar ei, îmi arătau prea puțin, era un ghemotoc. Mă obligau să îl alăptez, iar eu nu aveam pic de lapte, bebele meu era flămând, trebuia să țină evidența sticluțelor de lapte din care bebe, totuși nu se sătura…
Vineri, bebe sănătos, pleacă acasă, dar eu nu …
Nu acceptasem faptul că eu rămân acolo încă câteva zile doar pentru perfuzii. Am ales să plec pe semnătură și cu gândul la ultimele cuvinte spuse de doctoriță ” Dacă faci vreo infecție, aici să nu te mai întorci „. Am rămas dezamăgită, dar nu puteam să mai rămân fără el .
Seara am ajuns împreună acasă, neștiind ce trebuie să fac, dar aveam lângă mine cel mai susținător bărbat și cel mai luptător bebeluș.
Prin ei, eu am avut puterea, iar iubirea ne-a învățat cum să fim părinți. Fără ei, eu nu aș fi reușit.
Acum bebe are 5 luni și în fiecare zi, zâmbetul lui îmi amintește de cel mai greu moment,dar cel mai frumos din viața mea.
Poveste de nastere trimisa de Rebeca, cititoare Clubul Bebelusilor, la [email protected]
Descoperă în CLUBUL BEBELUȘILOR totul despre:
NAȘTERE | NUME COPII | NOU NASCUT | BEBELUSI | PRIMUL AN | ALAPTARE
