Mami, știi că te iubesc?

Asta era o joacă de-a noastră care a început pe când Antonia mea avea vârsta de grădiniță și care încă ne mai distrează. Se juca singură sau cu alți copii, apoi venea fuga la mine și-mi punea întrebarea asta. De câteva ori pe zi. Iar când mă întreba, mă fixa cu doi ochi mari, și mai mari decât îi are de obicei, și aștepta răspunsul meu.

— Mami, știi că te iubesc?

— Nu știu, mami.

— Păi… te iubesc… (și începea să înșire toate lucrurile pe care le făceam de obicei, dar le scotea în evidență și pe cele pe care știa că le-am făcut pentru că și eu o iubesc)

… pentru că îmi faci cele mai bune paste cu sos roșu (da, la fiica mea dragostea a trecut mereu prin stomac!)

… pentru că nu mă tragi de păr când îmi faci codițe (știi cum e să trezești copilul la ora 7.30, să-i dai să mănânce, să-l speli, să-l îmbraci, să-l coafezi și să ieși pe ușă că la 8.00 începe grădinița, nu?)

… pentru că ai plecat noaptea aia să mi-o aduci pe Năsturica (păpușa cu care încă doarme noapte de noapte) de la mamaie când am uitat-o eu acolo

… pentru că ai ținut minte ora la care m-am născut eu (oare e vreo mamă care să uite așa ceva?)

… pentru că ai venit să mă iei prima de la grădiniță (nu ne-am prea obișnuit cu instituția asta)

… pentru că mă asculți la culcare, chiar dacă uneori zici îhî când n-ar trebui (probabil eram frântă, iar ea a fost mereu extrem de vorbăreață, dar momentul de la culcare a rămas și acum ACEL MOMENT când varsă tot de peste zi)

… pentru că inventezi povești haioase ca să nu mă prind că ai uitat povestea adevărată, dar eu nu mă supăr (recunosc, mai uit, dar aici nu se pune)

… pentru că stai cu mine acasă când sunt bolnavă… a, și pentru supa aia buuuună de găină cu tăiței pe care mi-o dai când mă doare în gât (nu poate bea ceaiuri cu miere pentru că nu-i place mierea, dar o iert pentru că, altfel, mănâncă de toate!)

… pentru chipsurile pe care le mâncăm ascunse să nu ne prindă tati, dar doar când e plecat în delegație (Ups! Fără comentarii! A, ba ar fi un comentariu: și tati bea Cola pe ascuns. Da, știu, nu e un motiv acesta…)

… pentru că mi-ai povestit despre copiii care nu au mâncare, deși nu voiam să știu, că era trist, și eu oricum mâncam din farfurie că-mi era foame (Of…)

… pentru că m-ai învățat să mă dau cu bicicleta și cu rolele și-mi pare rău că ți-ai stricat un umăr (deh, un accident de muncă mămicească)

… pentru că ai rămas cu burtică după ce m-ai născut pe mine, dar mie nu-mi pare rău, că e moale și se doarme bine pe ea, chiar dacă e gălăgie înăuntru (Ha, ha, ha, auzi, gălăgie!)

… pentru că ai grijă să fie curate hainele mele ori unde și ori când în fiecare zi (declarația asta am păstrat-o în formă scrisă)

… pentru că mi-ai luat pisică și m-ai lăsat să o botez eu (pe mâța noastră o cheamă Mamasita, motivul e clar acum, nu?)

… pentru că ești mama mea și eu sunt fetița ta! (m-am topit)

— Acum știi? termină ea întotdeauna lista de motive tot cu o întrebare.

— Acum știu!

Voi cum vă spuneți Te iubesc? În desene? În mângâieri? În cuibăreli drăgăstoase la culcare? Hai, povestiți-ne!