Cristian Stan, autorul cărții “Arta de a te iubi”, ne poveștește într-un interviu de suflet, despre motivația ce l-a condus la scrierea cărții sale, dar ne spune și despre experiența ce l-a călăuzit în tot acest parcurs. Suntem convinși că este un bun exemplu de cum poți reuși să îți transformi experiențele negative de viață, în piloni pe care să îți construiești un prezent puternic și un viitor plin de încredere.
Cristian Stan: Motivul pentru care am decis să scriu cartea este pentru că am simțit pe propria piele ce înseamnă să fii într-o relație cu cineva, sperând că relația aceea sau persoana aceea, te va ajuta pe tine să fii mai bine. Am simțit pe propria piele ce înseamnă să realizezi că ai un gol interior pe care îl simți în continuare chiar și atunci când ești cu cineva sau chiar și atunci când încerci să îl umpli cu metodele clasice cum ar fi distracție, alcool, relații… Am văzut că, de fapt, lucrurile acestea deveneau pentru mine ca un fel de drog.
Îmi promiteau iluzia că voi fi bine, eram bine pe moment, dar atunci când încetam să le mai fac, când încetam să mai fiu într-o relație, când încetam să mai beau, să mă mai distrez, golul interior revenea și parcă era mai mare ca niciodată. În mintea mea era înrădăcinată o idee, pe care nici măcar nu o realizam. Nici măcar nu eram conștient de ea. Și acea idee era că eu trebuie să lupt constant ca să le dovedesc celorlați că sunt suficient de bun pentru ei încât să mă aleagă, să mă valideze și să rămână lângă mine.
Simțeam că orice aș face este greșit
Și decizie după decizie, zi după zi, oră după oră, momente în care eu luam în continuare decizii fără să-mi dau seama, reflectau această frică în interior iar această idee că trebuie să dovedesc că sunt suficient de bun, m-a împins foarte foarte mult într-o relație care, în timp, a devenit foarte toxică pentru mine. Eu simțeam cu fiecare ocazie în relația respectivă că nu sunt suficient de bun pentru partenera mea, că orice aș face este greșit, că tot ce se întâmplă în relație și nu merge bine este din vina mea și că, în același timp, dacă eu eram vinovat, bineînțeles că eu eram responsabil să găsesc o soluție constant.
Așa că timp de 2 ani de zile am rămas blocat într-o relație în care tot ce făceam era să încerc să sting focuri. Încercam să găsesc soluții încât noi doi să fim îmrepună iar ea să fie fericită împreună cu mine, să nu mă părăsească. Adică să rămână lângă mine.
Rămăsesem blocat în casă
Am realizat foarte târziu lucrul acesta. Ani distanță am realizat oarecum pattern-ul care se întâmpla, însă ce-am realizat în acea relație este că nu-mi este bine. Și că trebuie să iau o decizie. Care nu îmi plăcea. Și acea decizie a fost să mă despart de acea iubită de la vremea aceea și să încerc să-mi găsesc liniștea. Speram că o să fiu bine însă nu a fost așa. Ba, din contră, a fost și mai rău. Frica aceea interioară s-a activat și mai tare, s-a mărit foarte mult, am intrat într-o stare de panică. 3-4 luni de zile nu am mai putut să funcționez cum trebuie. Rămăsesem blocat în casă tocmai pentru că nu mai voiam să mă văd cu nimeni.
Toată lumea mă întreba “hei, ce-i cu tine?” “de ce nu ești bine?”. Eu nu puteam să spun pentru că simțeam că nimeni nu m-ar înțelege și în același timp nu voiam să mă deschid în privința asta. Așa că singura soluție pe care am avut-o, a fost să rămân singur în casă. Însă, din singurătatea aia s-a întâmplat un lucru foarte bun. Am avut anumite conștientizări. Am avut ocazia, în primul rând, să mă pun față-n față cu mine și să vad toate fricile astea în interiorul meu.
Așa începe iubirea de sine
Am început să lupt contra fricilor. Să încerc să văd de unde vin. Am început să mă analizez, să-mi analizez gândurile, să-mi analizez comportamentele, deciziile, lucru care, fără să îmi dau seama, m-a pornit într-o călătorie de vindecare emoțională, de iubire de sine. Pentru că așa începe iubirea de sine – atunci când plângi, atunci când ești disperat, atunci când simți că ai ajuns în cel mai jos punct al vieții tale, pentru că atunci realizezi pentru prima dată, că și tu ai nevoie să ai grijă de tine, nu doar de cei din jur.
Iar aceste conștientizări m-au dus într-un final, într-un punct în care să devin destul de priceput la asta. Adică să știu prin ce trec anumite persoane, tocmai pentru că începusem să activez foarte mult în mediul online, să povestesc despre ce fac, despre ce trăiesc. Activitatea în mediul online era mai mult ca un fel de jurnal, ținut într-un mod digital pentru că aveam nevoie de un loc în care să mă deschid. Simțeam că nu pot face acest lucru cu prietenii mei, așa că inițial am început să postez pe un cont anonim. Făceam postări în engleză, tocmai pentru că nu voiam să știe nimeni că este al meu, dar foarte multe persoane au rezonat cu ce scriam. Multe persoane din facultate au aflat că e contul meu, de fapt, și, spre surprinderea mea, am început să văd foarte multă susținere din partea lor. Într-un final mi-am făcut curaj. Am început să postez sub numele meu, în română. M-am deschis cu totul, cu experiența prin care trecusem și ce învățasem din ea. Iar printr-un parcurs normal, ca un bulgăre de zăpadă care se tot mărește activitatea a ajuns într-un punct în care cartea a venit ca un pas normal.
Foarte multe persoane își doreau să afle mai multe, să înțeleagă povestea mai bine, își doreau, în primul rând, să aibă un suport care să le ofere informația într-un mod logic, cronologic, în primul rând, să înțeleagă de unde a început și unde s-a terminat. Și așa a luat naștere cartea “Arta de a te iubi”. Lucru care pe mine m-a impactat enorm de mult. Adică eu ca și profesie, am terminat facultatea de drept, am devenit notar public, dar am renunțat, m-am suspendat din profesie, tocmai pentru că simt că asta mă reprezintă cu adevărat.
