A fi conectat cu copilul tău este singura modalitate prin care poți să îi înțelegi trăirile și să îi creezi cadrul adecvat pentru ca acesta să învețe să și le gestioneze în mod independent. Aceste proces are numeroase beneficii importante pentru dezvoltarea armonioasă a celui mic, dar în același timp ridică și numeroase provocări pentru părinte.
Pediatrul și psihanalistul Donald Winnicott a definit mediul de susținere de care are nevoie un copil pentru a se dezvolta armonios drept o relație de îngrijire care oferă o experiență autentică și securizantă de apartenență. Poate că sună complicat, dar ce spune în esență este că un mediu de susținere este acela în care persoana de îngrijire este alături de copil în experiențele sale interioare, făcându-l să se simtă în siguranță în timp ce învață despre emoții.
Conform specialiștilor, a fi conectat cu copilul presupune o serie de 5 elemente:
Acordajul presupune conectarea la sentimentul specific trăit de copil atunci când acesta este încă mult prea mic ca să îl numească. Un părinte poate ști că bebelușul său care plânge în timpul unei vizite își dorește doar confortul unei îmbrățișări, nu să meargă la culcare. Pe de altă parte, într-un moment personal mai prost, același părinte plin de intuiție își poate proiecta propria supărare asupra bebelușului întrebându-l „Ce vrei de la mine?” atunci când acesta are nevoie doar de o figură de liniștire. Un alt exemplu frecvent este cel al mamei care își liniștește bebelușul după vaccin, spunându-i „Nu mai plânge, nu a durut deloc!” Evident că injecția a durut; de ce am vrea să îi spunem copilului așa ceva când este evident că realitatea este alta?
Rezonanța constă în a ști că cealaltă persoană cu care interacționezi îți poate „citi gândurile”. În timpul fenomenului de rezonanță, este suficient ca privirile a două persoane să se întâlnească pentru ca ele să știe că interlocutorul s-a acordat imediat la emoțiile celuilalt.
Acceptarea derivă din acordaj și rezonanță. Un simplu zâmbet empatic transmis de părinte la momentul potrivit îi spune bebelușului mai elocvent decât orice discurs că adultul a înțeles despre ce e vorba și că totul e în regulă. Bebelușul înțelege că părintele este dornic să se alăture temporar emoțiilor sale, că rezonează cu el și că îi încuviințează sentimentele. A fi conectat înseamnă a simți o parte din ceea ce simte copilul, fără a prelua sentimentele acestuia.
În fața unui bebeluș supărat, un părinte poate reacționa empatic: „Ești trist? Ai stat prea mult în cărucior și ai nevoie de o îmbrățișare? Vino încoace!”. Același părinte se poate strădui prea tare, imitând figura supărată a bebelușului și transmițându-i acestuia ideea că da, există motive reale de îngrijorare, ceva e în neregulă și nici măcar adultul nu mă poate ajuta! În sfârșit, al treilea mod de reacție este cel în care părintele încearcă să șteargă cu buretele sentimentele copilului, zâmbind și prefăcându-se că totul e în regulă; în acest caz, bebelușul fie va deveni și mai supărat, încercând să se facă înțeles, fie va renunța și se va închide în sine pentru că nimeni nu îi înțelege mesajul.
Susținerea îi transmite copilului mesajul că e protejat în timp ce se confruntă cu sentimentele sale dureroase. Un bebeluș care simte susținere va învăța că există cel puțin o persoană în viață căreia îi pasă, care îi accepta suferința, care e dispusă să preia controlul și să îl ajute să o traverseze. Un astfel de copil va plânge la vaccin dar îi va trece când nu mai simte durerea înțepăturii; își va depăși emoțiile și își va spune poezia la serbare când o va vedea pe mama în sală.
Reacția adecvată la nevoi presupune reacția adaptată semnalelor transmise de copil. A fi conectat înseamnă a înțelege și cât de urgente sunt nevoile acestuia, sau în ce constau ele. Are nevoie de atingere? De un zâmbet? De o intervenție? De o decizie luată în locul lui? Este esențial să verbalizezi aceste nevoi și emoții, pentru ca el să înțeleagă ce emoții transmite prin modul în care comunică.
Greșeli frecvente în procesul de conectare copil – părinte
De multe ori, într-o lume grăbită și aglomerată, în care și adulții sunt supuși unor provocări importante în fiecare zi, părinții aplică în mod greșit principiile care stau la baza conectării cu copilul.
Excesul de zel
Foarte mulți dintre părinți sunt tentați să preia experiența copilului ca și cum ar fi a lor. Încercarea adultului de a prelua suferința copilului dă o lecție foarte greșită: copilul înțelege că nu ar trebui să trăiască respectivul sentiment, ceea ce îl va împiedica să învețe să îl gestioneze.
Instinctul de a prelua controlul trebuie controlat; părintele trebuie să urmeze instinctele copilului, nu să le impună pe ale sale. Atunci când copilul plânge pentru că a fost respins la locul de joacă, oare care este nevoia sa reală? Să meargă la o prăjitură cu mama, ca să uite de necaz? Să intervină mama în grupul de copii pentru a-l face acceptat? Să îl țină mama în brațe și să îi spună că știe cât de greu i-a fost să îi vadă pe copii să îl refuze? Părinții au tendința de a prelua controlul chiar și atunci când nu e nevoie deoarece emoțiile negative ale copiilor lor îi fac pe ei să se simtă inconfortabil.
Teama de a prelua controlul
În încercarea unui parentaj blând și empatic, diferit de modul în care am fost crescuți majoritatea dintre noi, mulți adulți se tem să preia controlul, ceea ce îi transmite copilului mesajul că părintele său este o persoană slabă, pe care e cam greu să te bazezi. Dar copiii au nevoie ca părinții lor să fie mai mari și mai puternici decât ei. Să fie dornici și capabili să îi ajute. Să se poată baza pe ei deoarece vor face tot ce le stă în putință pentru a-i susține.
Evident, uneori dorințele copilului se ciocnesc cu nevoile părinților, iar în aceste situații, în care nu se poate găsi un compromis adecvat, nevoia primează. A prelua controlul nu înseamnă să te transformi într-un tiran, ci să stabilești limite pe care să le respecți. Atunci când copilul forțează în mod repetat limitele, el cere, de fapt, ajutorul. Are nevoie ca părintele său să preia controlul și să îl ajute să se simtă iar protejat și în siguranță.
Ca părinte, avem mereu tendința de a prelua stilul și obiceiurile propriilor părinți. Avem nevoie să credem că acestea erau bune și corecte, deoarece avem nevoie să credem că cineva ne-a iubit necondiționat și a făcut tot ce era mai bine pentru noi în perioada în care eram cei mai vulnerabili. Realitatea este că și ei au avut aceeași convingere referitor la părinții lor și practic ceea ce se întâmplă este perpetuarea unor tipare fără a exista vreo garanție că acestea sunt cele mai inspirate. De aceea, e important ca părinții să conștientizeze aceste lucruri, pentru a-și acorda reacțiile la nevoile reale ale copiilor lor.
