Tot ce pot să sper este ca un număr cât mai mare din copiii de azi să le învețe pentru toată viața și un număr cât mai mare din adulții de mâine să și le aducă aminte cu înduioșarea și nostalgia mea de acum, cu neobosita convingere că lumea noastră tehnică și rece mai poate fi încălzită și salvată astfel la sânul vechilor obiceiuri și a veșnicei credințe.
Încerc să îmi imaginez ce fel de om aș fi fost și cum ar fi fost viața mea, dacă în copilărie nu aș fi fost învățată să îngenunchez la marginea patului și să spun, înainte de a adormi, rugăciunea. Nu reușesc, pentru că ar fi vorba de cineva atât de diferit, încât nu pot să-l înțeleg, simt că trebuie să-mi fie mila de el.
Pentru că, în timp ce spuneam „Înger, îngerașul meu” cu pleoapele cât mai grele și vedeam printre gene cum îngerii se joacă fâlfâind între viața și vis, adormeam fericită, iar aceea senzație de dulce intimitate cu transcedentalul nu avea să mă mai părăsească niciodată.
Nu pot să-mi imaginez cum aș fi rezistat tuturor încercărilor prin care am trecut de-a lungul vieții, fără sentimentul născut atunci că nu sunt niciodată singură, că lângă mine se află mereu, protejându-mă și gata să mă ajute, îngerul păzitor din rugăciunea de la marginea patului. Și asta pentru că pur și simplu nu aș fi rezistat.
Toată puterea, tot curajul și chiar toată inteligența pe care m-am sprijinit mai târziu proveneau din acel miraculos sentiment al nesingurătății descoperit în prima copilărie.
De altfel, aceste rugăciuni simple de la început de lume – cu versurile lor naive, învățate pe de rost de copii chiar înainte de a le înțelege – reușesc într-un mod aproape magic să fixeze în micile suflete, pentru tot restul vieții, linia despărțitoare dintre bine și rău, ca și credința, bunătatea, duioșia, compasiunea, dragostea, speranța.
Sunt ca niște semințe semănate la timpul potrivit din care, poate, vor crește plantele care să apere viitorul de uscăciune, opunând luptei sălbatice între generații, dragostea de părinți și legi de fier al celui mai puternic, mila caldă pentru cel mai slab.
Recitesc înduioșată și cu nostalgie poezii pe care le recitam când aveam 3-4 ani și pe care le știu pe dinafară și acum, fără să le judec estetic și fără să mi se pară învechite. Le recitesc cu sentimentul cu care privesc vechile icoane pe sticlă în care chiar stângăcia desenului dă farmecul și argumentul autenticității.
Tot ce pot să sper este ca un număr cât mai mare din copiii de azi să le învețe pentru toată viața și un număr cât mai mare din adulții de mâine să și le aducă aminte cu înduioșarea și nostalgia mea de acum, cu neobosita convingere că lumea noastră tehnică și rece mai poate fi încălzită și salvată astfel la sânul vechilor obiceiuri și a veșnicei credințe.
Și nu sunt în stare să-mi imaginez un tablou mai vibrant de optimism și speranță decât viziunea milioanelor de copii ai viitorului îngenunchiați în cămășuțe albe la marginea patului și spunând cu pleoapele grele de somn „Înger, îngerașul meu…”
Text de Ana Blandiana
Citește și despre:
Rugaciunea copiilor pentru parinti
Nume de fete și băieti predestinate succesului
Povestea celor mai frumoase daruri
Prin rugăciune Doamne Doamne devine cel mai bun prieten al copilului tău
Descoperă mai multe la Clubul Bebelusilor
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
